Mi-am petrecut ultima săptămână gândindu-mă dacă sînt idiot sau nu. Nu am căutat definiţia tehnică a cuvântului pentru că nu-mi foloseşte. De fapt, dacă mă chinuiesc, cred că o ştiu. Nu intru în aria conceptuală a acestei vocabule în măsura în care oamenii ar vrea să o aplice în acest fel persoanei mele. Dar dacă ignor definiţia şi iau cuvântul în înţelesul lui curent? Multe, multe întrebări şi ele încalcă promisiunea făcută de mine la pagina de descriere a acestui blog. Am rezistat tuturor acestor întrebări fără să mă prăbuşesc (ar fi fost, oricum, ceva obişnuit) citind Kant! Da! Aţi citit bine: Kant! Critica facultăţii de judecare. Bătrânul vorbeşte acolo despre frumos şi sublim într-un mod cam anost, dar tocmai stilul său “apretat” a reuşit să mă debranşeze de la problematica sinucigaşă a propriei idioţenii. Kant vorbeşte despre ceva ce nu există ca atare nici pe stradă şi nici în galeriile de artă, aşa cum în Întemeierea metafizicii moravurilor vorbeşte despre un ideal etic pe care nu-l putem găsi nicăieri pe pământ. Mi-ar plăcea să ajung la Koenigsberg şi să îmi lipesc fruntea de piatra sub care e îngropat trupul lui Immanuel. Aş vrea să-i mulţumesc pentru clipele de încordare pe care mi le-a dăruit şi pentru exemplul propriei sale vieţi. I-aş spune: “Dragă Immy, dacă n-aş fi citit cartea ta despre sublim, probabil că ne-am fi văzut amândoi pe lumea cealaltă şi asta nu mi-ar fi plăcut pentru că am senzaţia că e aglomeraţie rău acolo şi pe tine te ţine la taclale Bărbosu’! Eşti tare! Mă ţii în viaţă! Mulţumesc!” Aseară l-am visat. Eu eram la BCU şi citeam. Kant era custode de sală:) Mi-a dat un disc de celuloid; d-ăla pe care îl asculţi la pick-up. Nu mai ştiu cu cine era şi nici nu e important. Dar, în timp ce eu studiam coperta discului, bătrânul, bunul Kant şi-a ridicat ochii lui pătrunzători, a clipit ca o domnişoară, a zâmbit şi mi-a spus: “Prostule, nu eşti idiot! Treci peste cuvântul ăsta! Până la urmă e doar un cuvânt.” “Bine”, i-am spus, “dar cum rămâne cu toate panseurile pauline, cu prietenul tău Heidegger? Ei n-ar fi luat-o aşa simplu ca tine.” “Măi (Kant nu ştia că mă enervează acest apelativ şi l-am iertat. În fond, era Kant, ce naiba!), de ce eşti tu prostuţ? (Asta mi-a plăcut.) Nu eşti idiot! Mă crezi?” “Vă cred!” am spus. Atunci s-a ridicat şi m-a luat în braţe. Normal că m-am trezit imediat. În apartamentul alăturat cineva găurea pereţii.
