Un roman pentru simţurile noastre cele de toate zilele

După ce recunoaştem un scriitor mare? După ideile pe care le propune? Sau, poate, după forţa cu care răstoarnă vechile tare ideologice?Ei bine, literatura nu se face cu teorii, ci cu senzaţii. „Ideile generale sunt bune de aruncat la porci”, spunea Vladimir Nabokov. Bineînţeles, el nu se referea la ideile generale la care trebuie să ajungă, de exemplu, filozofia. Nu unei discipline care nu poate exista fără abstractizare i se adresează Nabokov, ci unei arte care, dacă vrea să nu-şi piardă numele, are datoria să facă din personajele sale încarnări unice şi irepetabile, iar din spiritul vremurilor un construct apt să antreneaze ansamblul simţurilor unui cititor.
Ideologia, pansexualismul psihanalitic, simbolistica literară şi, în general, abstractizările de orice fel omoară o operă literară încă înainte de a apuca să fie citită. Pur şi simplu nu-i mai putem sesiza parfumul unic şi, ceea ce este mai grav, nu mai putem simţi în viscere lumea cu totul nouă pe care ne-o dăruieşte simţurilor, prin stil şi nu prin idei generale, un creator de geniu. Asta nu înseamnă, bineînţeles, că nu putem extrage dintr-o operă şi învăţăminte morale sau o anumită viziune asupra vieţii pe care autorul o avansează. Dar, acea viziune nu poate fi o normă şi asta pentru bunul motiv că e unică şi numai ceea ce este de natură generală poate deveni regulă. Oricum am face, raza diafană a abstractizării trebuie să vină mereu la urmă, pentru a nu ne tulbura dintru început festinul ritualic al senzaţiilor.
Literatura nu urmează cărările logicii, ci sfidează cu ironie şi o uşoară grimasă compătimitoare tot eşafodajul de legi încremenite după urma cărora ne ţinem hipnotizaţi, redându-ne fluiditatea şi voluptatea vieţii însăşi, suspendate într-o mare şi superbă minciună.
Romanul lui John Steinbeck (1902–1969), laureat al premiului Nobel pentru literatură, ne dăruieşte o mostră din irepetabila poveste care e viaţa unei comunităţi din California, aşezată pe pământul binecuvântat cu numele Păşunile raiului.
Acolo nu se petrece nimic neobişnuit, nimic altceva decât se întâmplă în orice comunitate rurală de pe lume. Cu toate astea, la fel ca oriunde, cursul firesc al vieţii oamenilor este tulburat de anumite evenimente: plecarea unei familii, părăsirea unei ferme şi instalarea altei familii, venirea unei noi învăţătoare, moartea unor părinţi imposibili şi a unei soţii şterse, organizarea unei petreceri câmpeneşti, precum şi alte aproape insesizabile schibări ce configurează din adânc profilul fiecărui om care participă la viaţa comunităţii. În această mică mare carte a literaturii universale există personaje care fac filozofie cu cuvintele şi intuiţiile bunului simţ, stând pe creaga unui sicomor şi bălăcindu-se cu picioarele în apa rece a unui râu.
De asemenea, există personaje ciudate, ca fermierul Pat Humbert, prin ochii căruia bătrânii săi părinţi capătă consistenţa monstruozităţii casnice, iar mirosul acru al camerei lor de odihnă reuşeşte să ajungă până la nările noastre: „Familia Humbert locuia într-o casă de fermă veche, prost împărţită, cu cinci încăperi: un salon rece şi groaznic, totdeauna încuiat, o cameră de toate zilele searbădă şi neaerisită, totdeauna încărcată cu mirosuri înţepătoare de alifii şi doftoricale, două camere de dormit şi o bucătărie mare (p. 211). Avem de-a face cu unul dintre puţinele momente ale literaturii de calitate în care un ireal colţ de lume capătă consistenţa tangibilă a cărnii prin desrierea izurilor sepulcrale şi a miasmelor de sanatoriu.
Dar, ceea ce face ca romanul acesta să fie cu adevărat inconfundabil, este tehnica prin care Steinbeck individualizează personajele, făcându-le pe fiecare să cânte în felul lor unic melodia aceleiaşi poveşti. Fiecare personaj este conturat printr-o singură tuşă, indiferent că e vorba de limbaj, de expresia chipului sau de poziţia inoportună a unui picior. Or, din măiestria creatoare a acestor întruchipări lipseşte orice tendinţă spre abstractizare şi orice aluzie psihanalitică. Totul este astfel creat încât din atmosfera lumii plămădite din cuvinte a Păşunilor raiului transpare tot atâta autosuficienţă câtă poate sugera viaţa însăşi. Romanul lui Steinbeck este, din acest punct de vedere, unul fără teleologie, adică nu urmăreşte vreo morală mai presus de poveste şi nici un ţel transcendent în raport cu acţiunea. Întâmplările personajelor nu trimit altundeva, ci se mărginesc să se desfăşoare înaintea cititorului sensibil aşa cum le-a închipuit animatorul lor – insolite, pline de suspans ori lăsându-ne gustul acela ambiguu al dulceţii de cireşe amare.
Dar, dincolo de tot ceea ce se poate susţine într-o recenzie, trebuie să spunem că Păşunile raiului este în primul rând un roman frumos şi că acesta este motivul pentru care am ales să inaugurăm noua rubrică din revista Rost prin semnalarea lui. Începând cu titlul atât de imponderabil şi terminând cu zbuciumul interior al personajelor, acest roman ne poate dărui, dacă ştim să îi citim povestea, cele mai rafinate delicii, dar şi încordarea de care are nevoie astăzi lectorul, obişnuit cu galopul afectiv prin fantastica junglă a lumii.

Caseta tehnică: John Steinbeck, Păşunile raiului, trad. rom. D. Mazilu, Editura Univers, Colecţia Globus, 1975, pp. 287

Reclame

2 răspunsuri

  1. wow! nu am citit cartea, dar pare un fel de varianta americana a veacului de singuratate al lui marquez… cred ca o sa ma duc chiar acum la biblioteca!

  2. aaa…nu se poate compara cu Un veac de singuratate… aceea e monumentala, Pasunile raiului e departe de a fri asa. Nici ca forta a povestirii nu se poate compara…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: