Suntem în 1840, la Paris. Richard Wagner e în colaps financiar. Este sfătuit să facă publicistică muzicală pentru a-şi procura banii necesari supravieţuirii. Nu-i rămăsese decât credinţa: aceea că la un moment dat va reuşi să ajungă la sine, la adevărata lui măsură. Iar această credinţă se adăpa de la trei izvoare – Dumnezeu, Mozart şi Beethoven. Probabil că Wagner se simţea mai aproape de primul şi de ultimul. Se decide să-l viziteze pe Beethoven. Cum Titanul murise în 1827, când Wagner avea doar 14 ani, trebuia să găsească o altă cale pentru a-l cunoaşte. Nu-i rămânea decât să-şi vadă zeul printr-o viziune, să-l vadă în sufletul său, în mintea sa. Va scrie o nuvelă: Pelerinaj la Beethoven. Efectul scrierii acestei lucrări de mici dimensiuni a fost unul iniţiatic. Iată cum începe nuvela: „îmi amintesc numai că într-o seară am ascultat, pentru întâia oară, o simfonie de Beethoven, că m-a năpădit febra şi am căzut la pat. Când mi-am revenit devenisem muzician…”. Se duce la Viena şi, după multe peripeţii – ca în orice drum iniţiatic – ajunge faţă în faţă cu zeul său surd. Iar zeul îi vorbeşte (cum s-ar fi putu altfel?) despre relaţia dintre genul simfonic şi cel dramatic, despre simfonie şi drama muzicală, despre operă, adică vorbeşte limba lui Wagner. Când ucenicul pleacă de la maestru e deja compozitor.
Am cumpărat cartea de la o tarabă de la metrou Universitate. Pe o vreme de-a dreptul wagneriană. Dacă o găsiţi, cumpăraţi-o! Merită!
CUVINTE ŞI FLUTURI 