Ontologia cu faţă umană. Relativismul lui Noica

(work in progress)

Subtitlul conferinţei mele poate
contraria: cum se poate ca tocmai Noica, filozoful considerat îndeobşte
metafizician de factură tradiţională, poate chiar ultimul mare creator de
sistem al lumii, continuator al „canonului Platon – Kant”, să fie asociat
gândirii relativiste? Trebuie să mărturisesc însă că, prin titlul ales, am
urmărit exact acest lucru: să-mi şochez auditoriul, făcându-l, printr-o
argumentaţie iritantă şi pentru mine la început, să judece cazul
păltinişeanului în termenii pe care eu îi propun. De fapt, termenul
„argumentaţie” este folosit aici impropriu. Ceea ce voi face va fi mai degrabă
să folosesc persuasiunea decât inferenţa, voi încerca să utilizez retorica în
locul logicii, să vă prezint părerea mea, opiniile mele şi nu ceva ce se
ascunde în spatele cuvântului „adevăr”. Aici nu se vor spune adevăruri, ci vor
fi formulate doar gânduri subiective. Iertat să-mi fie pleonasmul!

Dacă metoda vi se pare ciudată,
am să vă amintesc numai că ilustrul Platon avea cam aceleaşi obiceiuri, aşa cum
se vede limpede din dialogurile sale, chiar dacă nu ne spune niciodată verde-n
faţă ce urmăreşte. Pe de altă parte, eu vreau să vă împărtăşesc de fapt un
gând, pe care l-am pescuit în timp ce eram cufundat în studiul unei cărţi a
regretatului Richard Rorty, Contingenţă,
ironie şi solidaritate
. Iar gândul, formulat pe scurt, ar fi acesta: filozofii în general şi Noica în particular,
dincolo de diferenţele inerente sistemelor lor, au încercat să facă în mod
sistematic ceva ce fiecare dintre noi facem în mod inconştient şi numai pe
jumătate: au vrut să se re-creeze pe ei înşişi astfel încât, în termeni
pământeni, să poată obţine nemurirea. O nemurire garantată, evident, de forţa
cuvintelor pe care le-au adus pe lume şi de caracterul lor greu sau, chiar,
imposibil de depăşit
. Aşa am decriptat eu ideea cărţii filozofului american
şi cu ajutorul ei am să încerc să navighez prin apele de multe ori învolburate
ale scrierilor gânditorului român.

În continuare voi încerca să
developez înaintea dumneavoastră acest gând. Pentru asta va trebui să mă
apropii mai bine de el şi să-i aplic o lovitură fatală, astfel încât să poată
fi examinat pe bucăţi.

Prima caracteristică a
filozofilor de care vorbesc este nevoia de a se re-crea, de a se re-descrie, din cuvinte. Rezultatele
eforturilor lor sunt chiar operele pe care le-au lăsat şi, mai exact,
vocabularele rămase de pe urma lor. Citindu-le şi meditând pe marginea lor vom
putea spune fără putinţă de tăgadă: acesta e Hegel, acesta e Heidegger, sau, în
cazul nostru, acesta e Noica. Vocabularele despre care am amintit se reduc, în
multe cazuri, la un set de concepte pe care nu le mai putem atribui nici unui
alt gânditor. „Teză”, „antiteză”, „sinteză”, „Spirit obiectiv” de exemplu
constituie vocabularul lui Hegel. Nu poţi folosi aceste cuvinte fără să evoci,
implicit sau explicit, pe gânditorul de la Jena. Analog, nu poţi să foloseşti
sintagme ca „devenire întru fiinţă”, „contradicţie unilaterală” sau „limitaţie
ce nu limitează” şi să nu te gândeşti la Noica. Mai mult, nu putem formula
enunţuri cu sens cu ajutorul cuvintelor mai sus menţionate decât dacă ne asumăm
încărcătura teoretică pusă de inventatorii lor în ele. Ei au confiscat până la
sfârşitul veacurilor o parte din cuvintele omenirii şi ori de câte ori le vom
folosi va trebui să le facem publicitate.

Să ne oprim o clipă asupra nevoii
de redescriere, asupra necesităţii filozofului de a se re-crea prin intermediul
cuvintelor. Problema este noiciană în cel mai mare grad. În alţi termeni, dar
în acelaşi spirit, o formulează şi Rorty. Am s-o expun pe scurt, introducând şi
o distincţie. Filozoful american observă că, în tradiţia metafizicii
occidentale, există două tipuri mari de a face filozofie. Primul tip se
caracterizează prin încercarea de a căuta un temei ferm, pornind de la care orice cunoaştere ar putea fi
posibilă şi al cărei adevăr ar fi garantat. Aşa au stat lucrurile până la Kant.
Începând cu Hegel, în istoria gândirii s-a produs o ruptură: filozofii nu s-au
mai ocupat atât de mult de temeiul lumii sau al cunoaşterii, ci au căutat în
mod special şi programatic să se delimiteze de gânditorii care i-au precedat.
Odată cu apariţia disciplinei care se numeşte „Istoria Filozofiei”, mai exact
odată cu deplina configurare a acesteia în sistemul hegelian, filozofia a
intrat pe un al drum. Filozofii nu s-au mai preocupat atât de mult de aflarea
misterului lumii, îndreptându-şi atenţia mai degrabă asupra operelor
predecesorilor lor. Obiectul lor de studiu nu mai sunt „lucrurile” în general,
ci tradiţia metafizică. E lesne de observat că atenţia gânditorilor
post-hegelieni a fost mutată către vocabularele filozofilor şi a conceptelor
care le alcătuiesc. Toţi au încercat şi, în mare măsură au reuşit, să
dinamiteze eşafodajul lexical al celor care i-au precedat, propunând ei înşişi
alte vocabulare. În termenii lui Rorty: „Obiectul de studiu al acestora (i.e. al filozofilor de după Hegel – n.m. R.A. ) e teoria metafizică. Pentru
ei, povestea credinţei în, şi a iubirii faţă de o înţelepciune anistorică e
povestea unor încercări succesive de a găsi un vocabular final care nu e doar
vocabularul final al filozofului individual, ci e un vocabular final în toate
sensurile – un vocabular ce nu e doar un produs idiosincrazic, ci reprezintă
ultimul cuvânt, cel spre care au convers cercetarea şi istoria, cel care face
ca o continuare a cercetării să fie de prisos”[1].
Traducând, filozofii de după Hegel şi-au creat fiinţa de cuvinte având mereu în
minte credinţa că vocabularele lor sunt produsul ultim al istoriei şi ştiinţei,
credinţa că sistemul lor şi cuvintele din care e alcătuit sunt de nedepăşit. Ei
nu sunt interesaţi atât de o întemeiere raţională, bazată pe deducţie şi
inferenţă logice, cât de obţinerea autonomiei
în raport cu înaintaşii. Criteriul lor de perfecţiune e obţinerea acestei
autonomii şi nu afilierea la o forţă din afara lor, oricum s-ar numi ea:
adevăr, validitate, realitate, faptă, stare de lucruri, etc. Ajunşi aici, să ne
amintim că şi Noica dorea acelaşi lucru. Locus
classicus
al concepţiei noiciene legate de acest aspect e un fragment din Junalul de la Păltiniş. Acolo, filozoful
spune: „Un text bine utilizat este un text pe care-l restitui culturii ca al
tău. Asta mi se pare că am reuşit prima oară cu Lysis, al lui Platon. Sau basmul Tinereţe fără bătrâneţe; nu mi l-am însuşit doar, ci l-am restituit
culturii dându-i înţelesul meu, uneori poate chiar exagerând, îmbătat să-mi văd
gândul peste tot”[2]. Chiar
şi dincolo de acest text, care poate fi suspectat de neautenticitate,
simptomatică pentru filozofia lui Noica e nevoia de a obţine propiul vocabular,
prin lupta cu limba română, pe de o parte, şi prin cea cu sistemele altor
gânditori, pe de alta. Cuvânt împreună
despre rostirea românească
şi Sentimentul
românesc al fiinţei
sunt încercările sale de a-şi apropria limba maternă.
Faimoasa prepoziţie „întru” nu e nici pe de parte o descoperire, ci o creaţie
în sensul tare al cuvântului.

Mai importantă pentru discuţia
noastră e abordarea din primul volum al Devenirii
întru fiinţă
Încercare asupra
filozofiei tradiţionale
. Acolo, păltinişeanul deschide un teren de luptă cu
principalele concepte ale filozofiei kantiene şi cu ale celei hegeliene. E
inutil să mai amintesc că ceea ce rezultă nu e atât o demonstraţie, cât un nou vocabular
cu care Noica va opera până la sfârşitul vieţii.

În continuare, aş vrea să cobor
mai în adânc şi, cu ajutorul dumneavoastră, să încep un scurt exerciţiu de
oceanografie. Nevoia de nemurire nu e o caracteristică a omului în genere. Eu
cel puţin nu cred asta. Evident, mă refer aici la acel tip aparte de nemurire, pe
care un om îl poate obţine atât timp cât a reuşit să se desprindă, măcar în
parte, de forţa cuvintelor pe care alţii, şi nu el, le-au aruncat în eter. Vă
amintiţi de faimoasa problemă a „vinei” ontologice ridicată de Heidegger?
Suntem vinovaţi, spune germanul, pentru că trăim într-o lume dată de-a gata,
într-o lume în care mai degrabă viaţa ne este trăită de cei care au stabilit că
trebuie să vorbim într-un anume fel, să purtăm un anume fel de haine sau, chiar,
să purtăm haine, că trebuie să mergem la serviciu, că trebuie să facem copii şi
să-i creştem, că trebuie să citim un anumit tip de cărţi şi să folosim o
anumită gramatică şi o anume logică, etc. Pe scurt, ceea ce vrea să spună
Heidegger e că suntem vinovaţi, în sens ontologic, pentru că nu ne-am creat pe
noi înşine, pentru că nu ne aparţinem. A spune că Dasein-ul e vinovat, revine la a spune că el vorbeşte limba
altcuiva şi, astfel, trăieşte într-o lume pe care nu şi-a creat-o singur, o
lume „Unheimlich”, o lume ne-familiară. Dasein-ul e vinovat pentru că vocabularul său e doar cel în care a
fost aruncat – e doar limba care s-a întâmplat să fie vorbită de către oamenii
printre care a crescut.

Mulţi dintre oameni însă nu s-ar
simţi vinovaţi pentru un asemenea motiv, dar oameni cu ambiţii şi dorinţe
speciale ca Hegel, Proust, Heidegger, Derrida şi Noica se simt aşa. Iată un
pasaj din Noica: „Moartea nu este decât una din limitele, din mutilările în
care e prins orice individ. Conştient sau nu, suferim cu toţii de a nu putea să
fim totul şi moartea nu ne dă decât unul din prilejurile acestei suferinţe. O
asemenea aspiraţie spre totalitate se manifestă ca tendinţă de a îngloba
mediul, de a-l absorbi în tine: eu o numesc
trecerea mediului extern în mediu intern
”. Aşadar, atunci când Heidegger
vorbeşte despre Dasein sau atunci
când Noica face apologia Individualului,
ei nu se referă la om în general, ci la acei oameni care le seamănă, la cei
care nu pot suporta gândul că ei nu sunt propriile lor creaţii.

Acum mă voi întoarce, cu voia
dumneavoastră, la gândul iniţial. Mai exact la partea a doua a acelui gând,
adică la nevoia de a obţine nemurirea.
În istoria filozofiei şi în cultură în general, nemurirea se obţine prin crime
prealabile. E relevantă aici faimoasa parafrazare a textului biblic: „Kant l-a
născut pe Hegel, Hegel l-a născut pe Marx şi urmaşii lui” dar numai în măsura
în care recunoaştem crima: „Hegel l-a omorât pe Kant şi abia aşa s-a putut
naşte; Marx l-a omorât pe Hegel şi doar aşa a putu fi el însuşi şi a putut da
naştere altor ucigaşi”. Ceea ce face orice filozof este să distrugă sistemul de
metafore al predecesorilor, să arate că vocabularul înaintaşilor s-a banalizat
şi că, din acest motiv, trebuie să căutăm altul. Heidegger i-a dat şi un nume
acestei crime: „deconstrucţie”. Derrida a făcut din ea ţelul operei sale. Ea
constă în a arăta că cei dinaintea ta au acoperit sensurile cuvintelor mai
degrabă decât să le des-copere. Motiv pentru care e nevoie de o nouă descriere
a lumii ar zice germanul, iar eu spun că e nevoie de o nouă descriere a
propriilor noastre persoane. Această nevoie de redescriere e specifică
oamenilor pentru care descrierile curente nu mai funcţionează. Ei nu sunt doar
filozofi, ci şi romancieri, oameni de ştiinţă, gânditori politici, specialişti
în Drept, etc. Numai în acest sens filozofia se opune simţului comun. Şi singurul
mod în care filozofia poate lupta cu simţul comun este schimbarea cuvintelor în
care ne exprimăm platitudinile prin metafore îndeajuns de puternice şi
rezistente la banalizare.

Primul pas făcut de Noica, dovada
primei crime este faimoasa carte despre Hegel, Povestiri despre om. La prima vedere ea pare o exegeză, o încercare
de lămurire a Fenomenologiei Spiritului,
facută, ce-i drept, mai degrabă cu mijloacele literaturii decât cu cele
obişnuite ale filozofiei. Dar, imediat ce înaintăm în lectura cărţii, ne dăm
seama că ea e un tip aparte de exegeză, ba chiar că nu e o exegeză deloc. Nu
câştigăm nimic în înţelegerea tomului hegelian în urma citirii lui Noica. Nici
un capitol al stufoasei Fenomenologii
nu câştigă în limpezime. Mai mult, Noica pare să ocolească cu bună ştiinţă
părţile cu adevărat obscure ale cărţii şi, mai ales, eludează programatic
lămurirea conceptelor hegeliene. Ceea ce rezultă e, în primul pas, banalizarea Fenomenologiei Spiritului. Povestiri despre om nu arată ce vrea să
spună „de fapt” Hegel, ci ne spune că până şi acesta împărtăşeşte cu noi toţi,
europenii, platitudinile născute în zorii Revoluţiei Franceze şi ale
Iluminismului. Extrapolând, ceea ce face Noica cu Hegel e valabil pentru orice
încercare similară de „exegeză”. Ea nu poate arăta, oricât s-ar stădui
exegetul, care a fost „gândul ascuns” al unui filozof, ci numai că limbajul pe
care-l foloseşte, dacă e dezbrăcat de metaforele proprii discursului
respectivului gânditor, se rezumă la platitudinile unui vocabular mai larg, dar
contingent şi el, ca vocabularul grec, cel al europenilor sau cel al ştiinţei
naturii dint-un anumit secol.

Dar asta nu e tot. Din faptul că
Noica ocoleşte părţile cu adevărat grele ale cărţii, din faptul că nu reuşeşte
să demaşte până la capăt banalitatea hegeliană, noi, cei care citim astăzi şi
cărţile unuia şi pe ale celuilalt, realizăm că ceea ce a adus nou filozoful de
la Jena a fost un vocabular care până la el nu exista. Cu alte cuvinte, un
jargon. Şi numai pentru că acest jargon nu e susţinut de ceea ce numim
îndeobşte „argumente”, pentru că Hegel pur şi simplu propune metafore noi, cuvintele acestui vocabular nu au putut fi
banalizate de Noica. Şi, în genere, nimeni nu va putea depăşi vocabularul
hegelian încercând să-l explice, căutând argumente împotriva sa. Singura
modalitate de a-l depăşi pe Hegel e să propui un alt vocabular care să-l
înlocuiască.

De aici încolo toţi cei care s-au
regăsit în cartea lui Hegel, toţi cei care au rezonat cu ea şi au folosit-o
pentru propriile proiecte de autocreaţie, îi vor îngâna acest jargon şi, în
cele din urmă, unul dintre ei, îndeajuns de original, va reuşi să se elibereze
de el şi să aducă pe lume propriul vocabular. Şi aşa a făcut Noica însuşi.
Atunci când propune propriile cuvinte în locul celor hegeliene, în practică,
Noica nu argumentează împotriva germanului. Pur şi simplu schimbă vocabularul. Faimoasa
„metodă dialectică” nu e nici ea o „metodă” în adevăratul sens al cuvântului.
Dacă ar fi aşa, Noica ar trebui să apeleze la „criterii” ale adevărului, ar
trebui să aibă la dispoziţie şi în practică, nu doar în teorie, un mod
privilegiat de acces la ceea ce se numeşte „adevăr”. Or, de fapt, modul acesta
aparte de a ajunge la adevăr îi lipseşte. Şi nu-i lipseşte numai lui Noica, ci e
absent în general. Pentru bunul motiv că „adevărul” e un construct uman, util
pentru anumite scopuri contingente şi atât. „Metoda dialectică” a lui Noica,
aşa cum e şi cea hegeliană, nu e decât o tehnică,
deloc universală, de a combina cuvinte şi de a crea un stil propriu. Ea ţine de
geniul scriitorului şi nu de translucide condiţii de posibilitate, irelevante
pentru a obţine nemurirea la care visează toţi filozofii. „Metoda dialectică” e
doar capacitatea scriitorului de a produce metafore.
Folosesc aici cuvântul „metaforă” în sensul pe care-l dă D. Davidson
termenului. Metafora, în această accepţiune, este un mod de a produce efecte
asupra interlocutorului sau cititorului tău şi nu un mod de a transmite un
mesaj. Acestui mod de adresare nu este potrivit să i se răspundă prin: „Ce
anume vrei să spui, mai exact?” Dacă cineva ar fi vrut să spună ceva – dacă ar
fi vrut să folosească o propoziţie cu sens – probabil că ar fi făcut-o. Dar el
a gândit că scopul său poate fi mai bine servit prin alte mijloace. Faptul că
se utilizează cuvinte familiare în moduri nefamiliare nu arată că ceea ce s-a
spus trebuie să aibă o semnificaţie. Imposibilitatea de a parafraza o metaforă
constă tocmai în nepotrivirea oricărei propoziţii familiare cu scopurile
vorbitorului (scriitorului). Să rosteşti o propoziţie care nu are un loc fixat
într-un joc de limbaj (cf. Wittgenstein) înseamnă să rosteşti ceva ce nu e nici
adevărat, nici fals – ceva ce nu e, cum ar spune Ian Hacking, un „candidat la
valoarea de adevăr”. Ergo, acel tip
de propoziţie nu se adresează „înţelegerii”. O metaforă nu poate fi decât
“savurată sau expectorată”, ar spune Rorty.

Bine, veţi obiecta, dar acest
lucru e valabil în cazul literaturii. Acolo, într-adevăr, aşa stau lucrurile. O
metaforă hibrid de genul „Dumnezeu e orgasmul parfumat al unui câmp de frezii”
nu trasmite un înţeles şi nu spune, cu adevărat, nimic. Dar ea poate fi
„gustată” ca atare, fără a avea pretenţia ca autorul ei, adică eu, să ne dea
mai multe explicaţii. În cazul filozofiei nu ar trebui să avem alte pretenţii?
Şi, dacă înşiruirea de metafore dintr-un sistem filozofic nu spune, de fapt,
nimic, atunci cum se face că Hegel are adepţi? Cum se face că Noica are
exegeţi? Acestor obiecţii am să le răspund cam aşa: în primul rând împărţirea
pe genuri, adică împărţirea în literatură şi filozofie, în poezie şi proză, pe
care vă fundamentaţi obiecţia este una metafizică. Ea se bazează pe presupoziţia
că ar exista criterii „obiective” de la care pornind am putea să repartizăm, în
mod judicios, disciplinele umaniste, vocabularele adică. Or, asemenea criterii
consider că nu sunt de găsit niciunde, pentru că dacă ele ar exista, atunci ar
însemna că noi, oricare dintre noi, ne-am putea aşeza undeva pe poziţia lui
Dumnezeu, undeva „în afară” adică, şi de acolo am putea segmenta ceea ce se
numeşte „creaţie umană” în domenii distincte. După cum am mai spus, cred că
acea poziţie privilegiată este imposibil de obţinut şi că nu avem de fapt
nevoie de ea. Dacă în cazul unor propoziţii
putem recurge la faimosul acord sau la adecvarea dintre enunţ şi aşa numit-a
„stare de fapt”, ca în exemplul „Regina de alb ţine în şah regele advers”, în
cazul vocabularelor nu mai putem face
asta. După ce criterii vom decide între vocabularul lui Rimbaud şi cel al lui
T.S. Eliot, de exemplu? Sau între cel al lui Aristotel şi cel al lui Newton?
Sau între acesta şi cel al lui Einstein? Mai mult, la ce ne-ar folosi asemenea
distincţii? La ce ne ajută dacă ştim că opera lui Hegel e literatură şi nu
filozofie ori invers? Cu ce ar câştiga Noica în limpezime dacă am stabili ab initio că opera lui e filozofică şi
nu poetică? Nu am obţine nimic. De fapt, cred că problema chiar aşa trebuie
pusă: ştim de la Kant că afirmaţiile metafizice de tipul „Dumnezeu există” nu
sunt sustenabile. Dar, trebuie să admitem cu toată onestitatea, la fel cum a
făcut şi Kant, că nici conversa unei asemenea propoziţii nu e sustenabilă. Ca
atare, din punctul meu de vedere, extinzând problematizarea kantiană, tendinţa
de a face distincţii între domeniile preocupărilor umaniste este doar irelevantă
pentru discuţia aceasta, adică mai mult încurcă lucrurile, şi mă abţin de la a
spune că e de fapt imposibilă. S-ar putea ca ea să fie utilă altor discuţii,
dar acest aspect nu mă interesează.

Acum, a doua obiecţie mi se pare
mai interesantă. Ea ar suna cam aşa: dacă vocabularul unui filozof e compus din
metafore care nu transmit sensuri, atunci cum se face că totuşi îi putem
înţelege, cum se face că filozofii au exegeţi şi discipoli? Aici intervine
latura de magician a oricărui scriitor. Într-adevăr, vocabularul propus poate
fi nou, dar orice scriitor ştie că nu poate merge cu invenţia lexicală, cu
idiosincrazia până la opacitate. Scriitorul ştie că originalitatea trebuie
strunită atât de mult încât cititorii săi să se poată apropia de textul său.
Cazul lui Vladimir Nabokov e foarte sugestiv pentru discuţia noastră. Al lui
Heidegger la fel. Cititorii pot rezona cu Humbert Humbert pentru că Nabokov a
reuşit să îmbine magistral platitudinea cu originalitatea atunci când şi-a
creat eroul. Scriitorul şi-a plasat personajul, original în cel mai înalt grad,
în situaţii recognoscibile, ceea ce îl face mai uşor de perceput, ceea ce îl
face verosimil. Lolita e o carte
lizibilă şi de aceea noi o savurăm şi astăzi cu atâtea delicii. Mai târziu,
însă, Nabokov şi-a extins limitele originalităţii atât de mult încât, în Ada, de exemplu, pe lungi pasaje e
aproape imposibil de urmărit. Personajul principal, Van Veen, nu mai e plasat
în situaţii comune, uşor de identificat, ci e raportat la propriile fantezii, e
pus în relaţii cu fantasme, cum de fapt şi este Ada sau cum e chiar Lucette. A
mers cu idiosincrazia până la extrem, astfel încât cititorul nu mai poate
rezona cu personajele. La Heidegger s-a întâmplat la fel. El este mare atâta
timp cât îşi dozează originalitatea astfel încât cititorii să-l poată asuma.
Aşa s-a întâmplat în Scrisoarea despre
Umanism
şi în toate scrierile de până la Beiträge zur Philosophie. În ultima însă Heidegger e doar
idiosincrazic, ceea ce transformă „moştenirea” sa filozofică într-o lucrare
inutilă. Inutilă, evident, pentru scopurile noastre de autocreaţie. În Contribuţii… Heidegger foloseşte doar metafore. Exemple din istoria
culturii sunt nenumărate: Finnegans Wake
de James Joyce la roman, Marea fugă
din Cvartetul op. 133 de Beethoven în
muzică, pentru a numi doar două. Noica nu ajunge însă până la un aşa grad de
obscuritate. Cu Noica putem să rezonăm. Dar din faptul că unii dintre noi
rezonăm cu ceea ce scrie el nu putem extrage concluzia că el are relevanţă
universală. Pentru cei care nu-i împărtăşesc gândurile şi care preferă alte
metafore în locul celor propuse de el, Noica e absolut irelevant.

Sunt de părere că tot ce am spus
până acum se potriveşte de minune cu ceea ce scrie Noica. Mai mult, am senzaţia
că toată discuţia sa legată de „reabilitarea Individualului” bate în aceeaşi
direcţie în care bat eu acum. Mai cred şi că, dacă el ar fi avut îndeajuns de
mult timp la dispoziţie şi dacă mediul în care a trăit i-ar fi permis, ar fi
renunţat la poziţia metafizică pe care o adoptase în teorie. Mai ales că, în
practică, filozoful este perfect coerent cu proiectul iniţial de care vorbeam
la început: acela de a obţine propria autonomie prin redescrierea înaintaşilor,
fără pretenţia că a descoperit ceva de felul „esenţei” lumii. În perioada în
care scria Povestiri despre om şi
prima parte de la Devenirea întru fiinţă,
consider că Noica avea toate premisele necesare renunţării la poziţa
metafizică.

În primul pas, Noica a săvârşit o
crimă. Arătând cu degetul resorturile de banalitate ale cărţii lui Hegel a
arătat, implicit, că germanul este un mare gânditor mort. A arătat, altfel spus, că de fapt Hegel nu a atins nemurirea
la care visa, ci doar a crezut că a obţinut-o. A arătat că până şi marele Hegel
e încă o notă de subsol la Platon, Aristotel, Kant, o notă de subsol la textul
„gândirii europene”. În continuare, aş vrea să vă amintesc, pe scurt, care a
fost proiectul lui Noica prin care spera să atingă nemurirea. El se
concentrează în jurul unui cuvânt care, în mod ciudat, e luat de la Hegel: Individualul. (va urma)


[1] Richard
Rorty, Contingenţă, ironie şi
solidaritate
, trad. rom. şi note de Corina Sorana Ştefanov, Ed. All,
Bucureşti, 1998, p. 168.

[2] În: Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Pătiniş. Un model paideic în
cultura umanistă
, Ediţia a III-a, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 112.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: