FILOZOFIE SAU LITERATURĂ?

Problema unei distincţii între filozofie şi literatură nu e nouă. Dimpotrivă, ea funcţionează implicit ori de câte ori avem înainte un autor. Dar, dacă tradiţia ne-a băgat în cap că, de exemplu, Aristotel e filozof şi Proust romancier (literat), în cazul altor autori ca Nietzsche, Derrida sau Cioran distincţia îşi pierde puterea, încurcându-ne. Cărţile celor din urmă pot fi găsite pe rafturile librăriilor sau în biblioteci la secţiunea „Filozofie” mai mult din inerţie.

Pe scurt, distincţia de care am amintit are la bază o anumită presupoziţie metafizică: filozofii caută adevărul, în vreme ce literaţii (romancierii şi poeţii, mai exact) tind să-l ascundă sau, mai degrabă, să creeze altele noi. Altfel spus, demersul primilor ţine de descoperire, al celorlalţi de creaţie sau invenţie. Această împărţire are o istorie îndelungată, care coboară până la Platon, iar distincţia de mai sus nu e decât o variaţiune a alteia, mult mai veche şi durabilă – cea dintre cunoaştere (întemeiată, ştiinţifică) şi opinie. Împotriva acestei distincţii prăfuite au luptat unii dintre cei mai mari scriitori ai lumii, de la Nietzsche şi Heidegger, până la Derrida, Dewey, Rorty şi, în mare măsură, Nabokov. Pentru aceştia, dar şi pentru mulţi alţii, nu există o linie reală sau imaginară de separaţie între a cunoaşte şi a avea opinii şi nici ceva precum „descoperirea Adevărului”. Pentru ei, revenirea la ideea romantică după care adevărul e mai degrabă creat decât descoperit şi renunţarea la falsele distincţii de care am amintit sunt cele mai bune lucruri pe care le putem face. Pentru ei, nu e importantă obţinerea unor idei generale despre „Lume”, despre ceva ce se află în afara noastră şi aşteaptă să fie descoperit, ci nevoia – comună oricărui mare scriitor – de a obţine, prin redescrierea operelor înaintaşilor, „nemurirea seculară” personală, pentru a folosi o sintagmă dragă lui Harold Bloom. Or, acest gen aparte de nemurire nu se poate obţine nici prin încăpăţânarea cu care încearcă să descopere Adevărul şi nici prin argumente ori idei generale, ci prin inventarea unor noi vocabulare greu sau imposibil de redus la vocabularele înaintaşilor. Cum sugerează acelaşi Bloom, un asemenea nou vocabular nu se naşte prin vreun gen de lectură critică ori argumentare-împotriva-lui-X-care-m-a-precedat ci, „orice operă importantă este o lectură greşită în scop creativ şi o interpretare greşită a unui text precursor (sau a mai multora)” (H. Bloom, Canonul Occidental, ed. a II-a, Grupul editorial Art, 2007, p. 36). Această interpretare renunţă la distincţia de care am vorbit la început, considerând-o forţată, metafizică şi nefolositoare. În fond, nu spunem nimic dacă repartizăm scriitorii pe domenii de interes şi conservăm o distincţie care mai mult încurcă decât lămureşte.
Acum, în privinţa vocabularelor de care am amintit, trebuie spuse câteva lucruri. Ele constituie limbajul curent pe care-l folosim pentru a ne descrie pe noi înşine şi sistemul de relaţii pe care le stabilim cu ceilalţi şi cu lucrurile de care ne folosim, sunt naraţiunile pe care le spunem atunci când vrem să ne descriem vieţile, ar spune Rorty. Ele sunt finale pentru că nu li se poate susţine valoarea prin apel la ceva din afara lor, pentru că nu pot fi justificate decât circular şi prin acordul unor comunităţi contingente. Aceste vocabulare sunt creaţia acelei comunităţi şi, mai ales, a oamenilor inteligenţi şi inventivi care fac parte din ea. Aceşti oameni s-au numit, pentru un timp, Platon şi Aristotel, pentru alt timp Descartes şi Leibniz, apoi Kant, apoi Hegel, apoi Milton şi Shakespeare, în altă parte Whitman şi Dickinson, altundeva Dickens, în alte locuri Gogol şi Tolstoi ori Flaubert, Heidegger şi Derrida sau James şi Dewey sau Wittgenstein, etc. Fiecare dintre aceştia, dar şi alţii, au furnizat, prin creaţie şi nu prin descoperire, cuvinte şi sintagme prin care anumite comunităţi din perioade istorice diferite şi-au putut descrie mai bine propriile vieţi. Dar, „metoda” prin care au făcut asta – dacă se poate vorbi în genere de vreo metodă – nu a fost cea a cercetării în vederea unei descoperiri, ci aceea a redescrierii, citirii şi interpretării intenţionat greşite a scriitorilor care i-au precedat. Metaforele lor – căci de metafore în sensul lui Davidson e vorba aici – le-au înlocuit pur şi simplu pe ale înaintaşilor, chiar dacă au lăsat impresia că mai degrabă polemizează cu ei folosindu-se de „argumente” (aspect ce ţine de strategia retorică, de persuasiune). De pe urma lor au rămas câteva cuvinte integrate într-un stil cât se poate de personal şi acestea au ajuns să alcătuiască vocabularul final al câte unei comunităţi mai mici sau mai mari. De exemplu, faimoasa vorbă a lui Heidegger după care „Esenţa Dasein-ului rezidă în existenţa sa” ne-a ajutat să ne exprimăm mai bine permanenta reconfigurare, mobilitatea existenţială dată de proiectele pe care ni le propunem ca muritori. Dacă vedem un peisaj stâncos dominat de tonuri roşiatice nu se poate să nu ne vină în minte unicul vers pe care ni-l mai amintim din opera lui John Burgon. E vorba despre imaginea oraşului Petra, „a rose-red city half as old as time”. Şi exemplele pot continua.
La configurarea acestor vocabulare nu contribuie filozofii şi/ sau romancierii (poeţii) separat. Ei o fac pentru că sunt scriitori, oameni pentru care cuvintele şi sunetele lor, muzica lor şi imaginile pe care le pot naşte sunt tot ce au. Iar în lumina acestei viziuni, nu mai putem trasa graniţe atât de uşor între Filozofie, Literatură şi orice altceva se ocupă cu cuvintele.

Anunțuri

7 răspunsuri

  1. Razvan, sa presupunem (non-relativist?) ca ai dreptate.
    Este afirmatia urmatoare adevarata strict sau doar conjuncturala?
    „Aceste vocabulare sunt creaţia acelei comunităţi şi, mai ales, a oamenilor inteligenţi şi inventivi care fac parte din ea. (…) Fiecare dintre aceştia, dar şi alţii, au furnizat, prin creaţie şi nu prin descoperire, cuvinte şi sintagme prin care anumite comunităţi din perioade istorice diferite şi-au putut descrie mai bine propriile vieţi.”
    Daca e adevarata, atunci insusi adevarul ei contrazice ceea ce ea afirma, in speta ca nu ar exista un adevar trans-istoric.
    Daca e conjuncturala atunci ea nu mai ajunge sa sustina ceea ce doreste, fiindca devine accidentala, i.e. valabilitatea ei nu exista atunci cand vrei sa o aplici unor Leibniz sau Kant.
    :))

    1. Pe scurt, ce raspunzi paradoxului mincinosului?

      1. CUVINTE ŞI FLUTURI

        Sorine, extrage din ce am spus eu, te rog, ideea asupra careia vrei sa formulezi intrebarea ca sa imi fie mai clar ce vrei. Apoi raspund. Bine…in felul asta imi iau si putin ragaz sa ma gandesc:)))

  2. „adevărul e mai degrabă creat decât descoperit”

    Mie mi se pare uneori ca daca admitem asta atunci nu ne-am mai putea intelege deloc. M-ar interesa parerea ta in legatura cu paradoxul mincinosului, asta daca nu te plictiseste sa raspunzi. 🙂

    1. CUVINTE ŞI FLUTURI | Răspunde

      Ce vrei sa sesizezi, cred, e ca atunci cand spun „adevarul e mai degraba creat decat descoperit” nu pot spune ca am formulat o sentinta „adevarata” fara sa ma contrazic. Dar nici nu spun ca e adevarata. Sugestia textului meu e ca ar fi de dorit sa vedem lucrurile asa, nu ca ele sunt asa in mod intrinsec sau universal sau absolut, etc. Sugerez ca ar fi mai util sa renuntam la criterii de distinctie si chiar la anumite distinctii pentru ca ele nu ne folosesc la nimic. Sugerez ca imaginea adevarului creat spune mai multe decat cea a adevarului descoperit, atat. Nu contrazic distinctia, o evit, o dau la o parte, renunt la ea. Asta nu inseamna ca nu putem sa mai vorbim de „adevar”. O putem face IN CADRUL unor vocabulare date, in cadrul unora contingente. Ne putem folosi de cuvantul acesta daca il intelegem cumva…slabit, cu o forta mai mica. In acest sens adevarul e mai degraba JUSTIFICARE, i.e. incercare de a propune anumite viziuni care se justifica mai bine in anumite contexte si pentru anumite scopuri mai mici. De exemplu, putem justifica interdictia de a-l chinui pe X afirmand ca e adevarat ca X sufera la fel de mult ca si mine dar nu aruncand in eter afirmatii despre „natura umana” sau „demnitatea umana”. Prin urmare, e adevarat ca e rau sa chinuiesti, dar justificarea acestui adevar nu se bazeaza pe un alt adevar mai mare sau „mai adanc, mai profund”, ci doar pe constatarea ca si X sufera.

  3. Mie mi se pare ca ceva de felul „adevarului” e intrinsec mizei comunicarii. Cand tu imi spui „nu spun ca e adevarata” eu tind sa consider aceasta afirmatie a ta ca fiind una sincera, adica una adevarata… Invocam adevarul din instinct, ca pe ceva imanent logicii lumii si comunicarii. Si atunci, uneori, simt ca adevarul e ceva ce exista pur si simplu si nu o inventie asa cum e „Lolita”…

    Tu zici „incercare de a propune anumite viziuni care se justifica mai bine in anumite contexte si pentru anumite scopuri mai mici.” Sunt de acord! Dar, cum sa zic…, adevarul este ceva de ordin creativ doar in masura in care nu poti aplica aceeasi reteta de judecata unori situatii diferite, cu toate ca in ambele situatii te folosesti de acelasi instinct… al adevarului.

    1. CUVINTE ŞI FLUTURI | Răspunde

      De acord cu tine. Putem folosi linistiti cuvantul „adevar” in sensul de care vorbesti tu, adica de sinceritate, opinie justificata. totusi, un inteles mai tare mi se pare abuziv. Problema e sa nu introducem in conversatie „criterii” si alte optiuni metafizice tari. In rest, daca nu supralicitam cuvantul, putem sa-l folosim linistiti. Eu incerc insa ca, incet, incet, sa-l elimin din textele mele. Vrau sa vad daca exista si alte cuvinte care sa poata numi mai bine scopurile mele decat asta…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: