STRATEGII SAU DEMONSTRAȚII?

Aproape orice discurs despre starea lumii în care trăim va consemna, de cel puţin câteva ori, cuvântul „relativism”. Papa şi patriarhul, preşedintele şi premierul, filozoful şi psihologul, toţi vor să denunţe răul pe care-l aduce cu el acest spectru modern în aparenţă şi totuşi la fel de bătrân ca omenirea.

Pe scurt, a susţine o poziţie relativistă înseamnă – zic cei mai mulţi critici – a declara că „orice viziune e la fel de bună ca oricare alta” sau, formulat cumva tehnic şi negativ, „nu există Adevăr”.

Dacă asta e poziţia relativistului, atunci ea e uşor de demontat, aşa cum ne-a învăţat Platon, invocând viciul autoreferenţial: cu alte cuvinte, nu poţi afirma consecvent că „nu există Adevăr”, excluzându-te şmechereşte din aria de acoperire a acestei afirmaţii; trebuie să aşezi sub această judecată, din moment ce e universală, şi judecata ta. Ceea ce nu face decât să o infirme. Privind aşa lucrurile, nici un om întreg la minte nu poate susţine relativismul.

Mai sunt şi alte argumente. De cele mai multe ori sunt invocate banalităţi: cine ar relativiza „2+2=4”? Dacă, aflat pe o parte a străzii, interpretezi cum îţi vine culoarea roşie a semaforului şi traversezi, lucrurile pot sfârşi tragic. Nimeni nu ar nega aşa ceva. De aceea, relativismul nu e o teorie hermeneutică aplicabilă banalului sau lucrurilor neproblematice: nimeni nu-l susţine; nimeni nu se crede, în mod serios, relativist în acest sens. Dar, dacă suntem puşi să alegem, de exemplu, între între un vocabular politic de dreapta şi unul de stânga sau între a fi catolic şi a fi ortodox ori între vocabularul lui Blake şi cel al lui Whitman, între a tolera şi a discrimina, între abolirea pedepsei capitale şi menţinerea ei în Codul Penal? Ce criterii vom folosi? Unde găsim Adevărul, i.e. acel set de fapte certe, independent de interpretări, pe care să-l folosim ca măsură? Abia aici apar problemele şi ele n-au fost rezolvate până acum de nimeni.

Cartea lui Simon Blackburn, Adevărul. Călăuza rătăciţilor, vorbeşte despre istoria luptei pentru Adevăr, scris aşa, cu majusculă. Stilul în care e scrisă această istorie e limpede şi britanicul dovedeşte o rară capacitate de sinteză, ceea ce a făcut cartea celebră încă de la apariţie. Pentru cititorul român, însă, lucrarea poate părea stranie şi mulţi dintre autorii invocaţi de Blackburn nume obscure. În vreme ce în universităţile din Occident Bouveresse, Clifford, Collingwood, Davidson, Devitt, Murdoch, Nagel, Putnam, Quine, Rorty, Strawson şi Tarski sunt autori clasici, la noi abia acum încep să fie traduşi. În aceeaşi măsură, stilul filozofiei analitice ne e străin, în România cultivându-se scrisul poetizant, uneori fără o miză filozofică mai de Doamne-ajută. Dar nu am citit cartea în această cheie; nu pentru a ridica pe soclu filozofia analitică. Problema care mă interesează ţine de modul în care găseşte potrivit Blackburn să critice poziţiile aşa-zis relativiste. Din câte îmi dau seama – şi asta e situaţia celor mai mulţi filozofi analitici – britanicul adoptă o anumită strategie care mi se pare cel puţin nedreaptă, dacă nu de-a dreptul răutăcioasă. Pentru a surprinde mai bine această strategie e nevoie să ne amintim de Kant. Textele germanului sunt dificile, asta nu e o observaţie nouă. Dar ce le face de-a dreptul obscure uneori e lipsa exemplelor. Pagină după pagină, în Critica raţiunii pure, fără un singur exemplu, fără o minimă analogie. În lipsa unor intuiţii, înţelegerea e pusă la grea încercare. Pe de altă parte, în lucrarea târzie a lui Wittgenstein, în Cercetări filozofice, operă care poate fi luată drept paradigmă a filozofiei analitice, toate discuţiile se poartă în jurul unor exemple de o banalitate patentă. Până astăzi, orice discuţie din revistele de filozofie analitică mizează pe jocul dintre exemplu şi contraexemplu. Şi cu asta ajungem la Blackburn şi la ceea ce am numit mai sus „strategie”. Dacă citim cu ceva atenţie cartea, putem observa uşor cu ce teorie simpatizează autorul şi pe care o dispreţuieşte. Iar indiciile sunt exemplele ori contraexemplele pe care le foloseşte pentru a susţine sau a discredita o poziţie sau alta. Atunci când vrea să demonteze poziţii relativiste, de pildă, ne va trânti în nas câte o banalitate: viciul autoreferenţialităţii, „2+2=4”, cartografierea unei zone geografice (pentru a „demonstra” că putem, totuşi, vorbi de „corespondenţă cu realitatea exterioară”) ş.a.m.d. Dacă vrea să susţină poziţii „absolutiste”, va folosi exemple „elevate”, va cita autorităţi, scriitori respectabili, cazuri grave şi de nediscutat din istoria dreptului penal (pentru a arăta că nu putem interpreta, totuşi, cum ne vine la îndemână), etc. Pe scurt, Blackburn nu e cinstit: judecă cu două măsuri, alege exemplele nu pentru a demonstra, ci pentru a ne face să aderăm ori să respingem afectiv, nu raţional.

Dacă iniţial am fost revoltat de strategiile filozofului, mi-am dat seama apoi că el nu făcea decât ceea ce au făcut filozofii mereu – unii cu mai mult talent, alţii cu mai puţin: încearcă să ne seducă nu prin aşa-zise argumente, ci prin strategii retorice. Este ceea ce spune Rorty, unul dintre cei mai criticaţi autori din această carte, în lucrarea lui Contingenţă, ironie şi solidaritate: „Filozofia interesantă e rareori o examinare a argumentelor „pro” şi „contra” unei teze. De obicei ea este, implicit sau explicit, locul în care se desfăşoară competiţia dintre un vocabular încetăţenit ce a devenit o pacoste şi un nou vocabular, format pe jumătate, ce promite vag lucruri mari. […] Conformându-mă propriilor precepte”, spune Rorty, anunţându-şi intenţiile, „nu voi oferi argumente împotriva vocabularului pe care vreau să-l înlocuiesc. În schimb, voi încerca să fac vocabularul pe care-l prefer să pară atrăgător, arătând cum poate fi el folosit pentru a descrie o diversitate de subiecte” (R. Rorty, Contingenţă, ironie şi solidaritate, Ed. All, 1998, pp. 41-42. Sublinierea îmi aparţine). Cred că nu e nevoie să mai spun că Blackburn face acelaşi lucru în interesanta şi captivanta lui carte. Dar, aşa stând lucrurile, asta nu înseamnă că poziţia relativistă a fost înfrântă în vreun fel. De fapt, relativiştii (printre care nu se află şi Rorty, deşi tactica cea mai simplă e să fie făcut să pară aşa) vor altceva: ei îşi doresc să slăbească teoriile „absolutiste”, nu să le respingă. Ei vor să pună sub semnul întrebării certitudinile în care am încremenit şi în numele cărora, de multe ori, îi terorizăm pe alţii, invocând în sprijinul propriei cruzimi „Adevărul”, „Ştiinţa” pe „Dumnezeu”, „Binele”, „Frumosul”. Relativiştii vor doar să scăpăm de majusculele aşezate ilicit la începutul câte unui cuvânt care ar suna mai puţin metalic în absenţa lor.

Caseta tehnică: Simon Blackburn, Adevărul. Călăuza rătăciţilor, trad. rom. Gabriel Nagâţ, Ed. Polirom, Iaşi, 2011, 303 pp.

Anunțuri

5 răspunsuri

  1. As incerca sa duc, cu oarecare temeritate, gandul tau mai departe. S-ar zice ca dilema Heraclit vs. Parmenide strabate veacurile si ne pune in postura inapta a unui drum mort.

    Spui la un moment dat:
    „Atunci când vrea să demonteze poziţii relativiste, de pildă, ne va trânti în nas câte o banalitate: viciul autoreferenţialităţii, „2+2=4”, cartografierea unei zone geografice”

    Cred ca lucrurile astea nu merg bagate in aceasi oala, dar le-as comenta un pic pe primul si ultimul. Chiar asa, s-ar zice ca a vrea sa ajungi intr-un loc exact si a palavragi in acelasi timp despre relativitatea drumului e ceva ridicol. La fel, a te afla in fata semaforului si a traversa aleatoriu pe trecere cu relativitatea in brate. La fel, a o tine una si buna cu „nu exista Adevar” e un fel de a-ti intinde singur capcana.

    Asta la prima vedere. De fapt, mie mi se pare ca avem aici de-a face cu o argutie plictisitoare, lipsita de nuante. Ceea ce se intampla in cazul semaforului si al hartii e reificarea filosofica a unei inferente. Faptul ca semaforul si harta dovedesc o anume recurenta fenomenala ne ofera un bun temei de a actiona organizat, „non-relativist”. Relativismul in cazul de fata nu se refera la faptul ca cineva postuleaza o contradictie stereotipa ca fel de a fi al lumii. Nu e vorba de faptul ca toate sunt in acelasi timp un lucru si opusul lor in act. Faptul ca lucrurile se schimba e o chestiune ce tine de registrul simplei observatii. Ceea ce se impune este sa vedem felul nuantat de a fi al acestei schimbari si nu sa incremenim in obstinatia unei conjuctii dogmatice (shimbator/non-schimbator), in fixatia nevrotica a dualismelor rigide. Lumea pare mai degraba un curent de fapte ritmate, o evolutie ce urmeaza anumite reguli de desfasurare si organizare; e discutabil aici daca putem postula existenta axiomatica ab aeterno a acestor reguli. Relativistul opteaza aici pentru un „nu”. El nu crede ca aceste reguli transcend o anumita conjunctura temporala (precum creatia si disparitia lumii), o anumita conjunctura socio-culturala etc.

    Cat despre chestia autoreferentiala… A spune ca exista un adevar dincolo de timp pare doar la prima vedere o afirmatie apodictica apta sa dizolve viciul amintit. Aici avem de a face cu doua registre: mental si factual. Cand spun „nu exista adevar” nu vreau sa spun neaparat ca distinctia ce tine de logica propozitiilor adevar/fals e o aiureala. Cuvantul adevar are un inteles mai larg aici si la limita se poate concepe o lume in care amintita distinctie este intr-adevar o aiureala. Impingand la maxim capacitatea noastra de a concepe lucruri, putem chiar imagina lumi in care contradictia este un fel de a fi al acelei lumi. Dar asta e doar o divagatie menita sa arate ca termenul adevar se poate aplica mai multor lucruri printre care si distinctiei amintite. Dar sa presupunem ca daca spun „nu exista adevar” arunc in aer distinctia respectiva. Este oare atat de evident ca facand asta ma insciriu in viciul propriei mele imposibilitati de a afirma ceva? Daca nu exista adevar atunci asta ar putea insemna ca propozitia „nu exista adevar” este una relativista, adica indecidabila ca valoare de adevar: problema adevarului asadar nu se mai pune pur si simplu; comentariul „daca propozitia e adevarata atunci ea falsa, daca propozitia e falsa atunci ea e adevarata” devine astfel ceva exclus din registrul meu de comprehensiune a lucrurilor.

  2. CUVINTE ŞI FLUTURI | Răspunde

    O alta modalitate de abordare ar fi cea pragmatista. In The World Well Lost, Rorty observa ca, din moment ce „problemele” traditionale ale filozofiei n-au fost rezolvare in decurs de 2500 de ani, ar trebui sa cam renuntam la ele cu totul si sa ne ocupam de chestiuni care ne „frig” pe noi azi. Si sa incercam sa ne punem intrebari mai inteligente, schimband astfel problematica „eterna” a filozofiei. Mai mult, el zice ca ar trebui sa renuntam la imaginea filozofiei ca disciplina care se ocupa cu „probleme”.
    Asadar, ne-ar fi mai de folos daca am renunta cu totul la cuvintele astea care mai mult incurca decat descurca si sa ne apucam serios sa vedem ce vocabular putem inventa pentru a ne descrie mai bine situatia prezenta.
    Ce zici de treaba asta?

  3. Cred ca pragmatismul e „realist” atunci cand se fereste de inclinatia mintii de a cauta lucruri imuabile din teama, prezumtie logica, apel la autoritate etc. Vocabularul evolueaza si se schimba oricum. Cuvintele si ele isi schimba sensul si sufere deformatii. Cred ca oamenii inteleg oricum lucruri diferite prin cuvinte ca adevar, problema etc. Nu cred ca e necesar sa evacuam cuvinte din vocabular ci sa folosim mai multe nuante si sa fim mai putin dogmatici cand le folosim. Filosofia apodictica, metafizica traditionala sunt mai degraba forme de dogmatism decat incercari de intelegere, din pacate. Unele sisteme filosofice s-au cladit pe imboldul egotist de a incapsula lumea intr-o reteta inexorabila si convenabila celui care a produs sistemul.

    Nu stiu daca curentele filosofice pot schimba ceva. Dogmatismul este o chestie organica si inconstienta. Sunt insi care argumenteaza inconciliabil, fara sa isi dea seama ca totul provine dintr-o umoare compensatorie psihologic; ei cred ca sunt „obiectivi si stiintifici” cu sinceritate. Ca sa fiu banal, as zice ca lumea are nevoie de mai multa intelepciune.

  4. CUVINTE ŞI FLUTURI | Răspunde

    Pragmatismul e „realist” in sensul dinferentei pe care o face Heidegger intre das Zuhandene si das Vorhandene. Este de fapt o distinctie din care, sustin unii, s-a nascut varianta continentala a pragmatismului. Acest „realism” care spune ca ne descurcam de minune in lumea noastra fara sa facem teorii despre ea este un indiciu sau ar trebui sa fie unul pt filozofii carevor sa polemieze cu cei cae propun teorii sustinand in acelasi timp ca nu se poate fara ele. Raspunsul unui prgmatist este: renuntati la conceptele scrise cu majuscula pentru ca lumea va fi mult mai frumoasa si mai primitoare fara ele. Renuntati la ele ca sa va puteti intalni cu cei din jurul vostru mult mai bine decat o puteti face prin mijlocirea unor teorii. samd…
    Problema unui anume tip de pragmatism, dar si lui heidegger daca tot am amintit de el este ca ca prea idolatrizam stiinta si ca ar fi bine sa o lasam la locul ei si sa ne traim vietile fara sa ne intrebam „cum sunt CU ADEVARAT lucrurile?” sau „care este NATURA lucrurilor printre care ne miscam?”, etc. Cu acest gen de intrebari vom sfarsi in faliment… Si e mai putin important ca e un faliment al teoriilor, esential e ca e unul al intalnirii cu cei de langa noi pe care-i acceptam sau nu in functie de pretinse criterii stiintifice, in functie de modele conceptuala in care credem ca in dumnezeu. aici bate pragmatismul contemporan, chiar daca a plecat de la o critica a epistemologiei…ca la sellars, sau a limbajului, ca la davidson, sau a amandurora, ca la putnam.

    1. „Empatizez” cu ce spui. Zici „sa ne traim vietile fara sa ne intrebam „cum sunt CU ADEVARAT lucrurile?””

      Intrebarea asta subintinde de obicei o specie de reprezentationalism naiv. Stiu ca pare arogant sa pui o eticheta de felul asta, dar in majoritatea cazurilor, dupa parerea mea, Adevarul este invocat cu mina palida a celui care urmareste cu orice pret sa-si impuna mica idee fixa sau umoare. Adesea, lucruri precum orgoliul, obstinatia, complexele sunt factori mult mai importanti in productia de „idei” decat curiozitatea, creativitatea, deschiderea. Stiinta e o chestie grozava, dar, chiar daca nu am pregatirea necesara, cred ca scientismul este o tampenie – mi se pare un soi de idolatrie obtuza bazata pe o idee stereotipa asupra materiei. A vedea evidente si a avea certitudini tot timpul nu cred ca e o chestie inteleapta.

      Apropo de intalnirea cu celalalt, e inevitabil sa existe un teren comun, cu o anumita saturatie transcendentala sau facut pur si simplu din prejudecati, pe care se poate petrece intalnirea. De chestia asta vorbeste si Heidegger, cum bine stii. Dar, intr-adevar, excesul de teoretizare e un mijloc prin care ratam intalnirea cu celalalt – ajungem prin a fi cantonati in propria fixatie si inchisi fata de orice comuniune. Nu poti sa ai o conversatie agreabila cu cineva care e tot timpul pe baricade pentru propriile „idei”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: