ROMGLEZA ȘI IPOCRITA PURITATE A LIMBII

Teoria „purităţii limbii” este o formă de naţionalism la care aderă astăzi chiar şi cei mai cosmopoliţi dintre noi. Ea vine dintr-o obscură viziune lingvistică esenţialistă. Cu alte cuvinte, susţinătorii acestei teorii, cei care vorbesc cu infatuare despre „corectitudinea” limbii, atât în ce priveşte vocabularul, cât şi gramatica, împărtăşesc credinţa după care limba este un organism dat de-a gata, eventual ajustat din când în când de Academie, pe care trebuie să-l adorăm şi să-l păstrăm „curat”, „pur”, etc. Dacă această filozofie a limbii ar fi susţinută doar de diletanţi n-ar fi mare scofală, însă cei mai mulţi profesori de română o predică de la catedră şi o impun, necritic, la ore, sub ameninţarea notelor proaste.

Ceea ce nu-şi imaginează nimeni (pentru că teoria „limbii pure” ţine de resorturile naţionalist inconştiente ale susţinătorilor) sunt consecinţele acestui fel de a vedea lucrurile. Nimeni nu-şi imaginează cum ar trebui să sune o limbă pură. Dacă am rămâne la cuvintele pe care le-am moştenit de la daci, nici un copil de 2 ani n-ar reuşi să-şi exprime nevoile fundamentale. Să adăugăm şi moştenirea latină? Cum vom şti să comandăm, atunci, la biroul de credite, ceva electrocasnice? Le punem şi pe cele franţuzeşti? Păi mai avem atunci o limbă pură? Şi, ca să fim sinceri până la capăt, ce înseamnă până la urmă această sintagmă?! La rigoare şi dacă se umflă prea tare orzul naţionalist în noi, putem debita ceva în felul amuzantului Dicţionar român-moldovenesc. Dar, vor sări profesorii şi străjării (sic!) purităţii, acel dicţionar e ridicol! Ei bine, la fel de ridicolă este şi pretenţia de a avea o limbă pură, din bunul motiv că aşa ceva nu a existat niciodată.

Mai mult decât atât, limba este un organism viu, oamenii creează vocabule noi, adaptează, împrumută, renunţă la cuvinte mereu. Academia nu poate decât să constate aceste modificări, ea nu le impune şi nici nu le poate respinge indefinit, deşi uneori se întâmplă şi asta.

De exemplu, cuvântul „patetic”. În dicţionar, el păstrează cu încăpăţânare o definiţie pe care nu o mai foloseşte nimeni. Definiţia de dicţionar vine pe filiera franceză şi ne arată că acest cuvânt înseamnă „plin de patos, de dramatism”, şi totuşi oamenii folosesc cuvântul astăzi cu sens peiorativ, pe filiera engleză („demn de plâns, josnic”, etc.). De ce se încăpăţânează Academia să ignore sensul pe care l-a căpătat acest cuvânt în limba noastră, fără să-l scoată din uz, ce-i drept, pe cel vechi? Răspunsul e simplu: din prostie cronică! La drept vorbind, cuvântul oricum nu este românesc; şi chiar dacă a ajuns la noi din franceză, este la origine grecesc. Avem de pe urma rădăcinii eline o grămadă de cuvinte în româneşte: a pătimi, pătimire, patimă, simpatie, patologie, antipatie, etc.

În ceea ce priveşte limba nu e nimic de oprit, nimic de temperat. Cu gramatica lucrurile stau la fel. Aruncaţi un ochi la gramatica secolului al XIX-lea şi vă veţi prăpădi de râs! Mai mult, există în limba noastră formulări împotriva logicii elementare pe care nu le-a sancţionat nimeni niciodată. De exemplu, dubla negaţie care, la noi, îşi păstrează sensul de negaţie, dar care, în sensul logicii, ar trebui să devină afirmaţie: „Nu am nimic!” ar trebui să însemne că am ceva (şi totuşi nu înseamnă asta). Şi exemplele sunt multiple. Dar motivul pentru care această eroare flagrantă de logică n-a fost niciodată sancţionată ţine de spiritul absolut liber al limbii şi de faptul că ea nu se naşte după „reguli” imuabile, ci pur şi simplu prin întrebuinţare.

Sunt, evident, şi ceva probleme de stil. Uneori, un cuvânt împrumutat poate suna străin. Dar asta nu se întâmplă doar cu neologismele, ci şi cu arhaismele. Aşa că argumentul după care neologismele „prea noi” strică limba este fals. Şi arhaismele o fac dacă sunt folosite inadecvat. Singura preocupare e ca limba să nu sune artificial şi nu ca limba să fie corectă!

Îi aduc aici un omagiu ghiduşului Alex. Leo Şerban care, mai în glumă, mai în serios, se gândea să ceară în scris Academiei Române introducerea în dicţionar a expresiilor de tipul „am decât un (o)…”, fără negaţie, din moment sunt folosite de vorbitorii de română din ce în ce mai des. Ar fi fost de urmărit o aşa dezbatere!

Anunțuri

Un răspuns

  1. […] „Teoria «purităţii limbii» este o formă de naţionalism la care aderă astăzi chiar şi cei mai cosmopoliţi dintre noi. Ea vine dintr-o obscură viziune lingvistică esenţialistă. Cu alte cuvinte, susţinătorii acestei teorii, cei care vorbesc cu infatuare despre «corectitudinea» limbii, atât în ce priveşte vocabularul, cât şi gramatica, împărtăşesc credinţa după care limba este un organism dat de-a gata, eventual ajustat din când în când de Academie, pe care trebuie să-l adorăm şi să-l păstrăm «curat», «pur», etc. Dacă această filozofie a limbii ar fi susţinută doar de diletanţi n-ar fi mare scofală, însă cei mai mulţi profesori de română o predică de la catedră şi o impun, necritic, la ore, sub ameninţarea notelor proaste.” (https://senzatia.wordpress.com/2013/09/28/romgleza-si-ipocrita-puritate-a-limbii/) […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: