NOICA. UN ICONOCLAST ÎN INTERBELIC (WORK IN PROGRESS. INTRODUCERE)

 

În ultimii ani au fost publicate câteva cărţi de „explicare” a filozofiei noiciene care au umplut un gol mare în filozofia românească. Ştiam cine a fost Noica, cunoşteam şi faimosul Jurnal de la Păltiniş, dar ne descurcam mai greu cu cărţile lui. Gândirea noiciană a fost târâtă în cele mai stranii magherniţe conceptuale, meditaţiile sale au fost confiscate de fel de fel de trăirişti, ortodoxişti, naţionalişti şi credincioşi fanatici. Această posteritate i se datorează, fără îndoială, în mare măsură, lui Noica însuşi. Ca personalitate curioasă, filozoful a tentat de multe ori graniţele disciplinei în cadrul căreia activa, dând astfel naştere la tot felul de interpretări şi lecturi. I s-au pus în spate viziuni pe care nu le-ar fi creditat poate dacă ar mai fi trăit, a fost folosit pentru susţinerea celor mai deplasate şi depăşite concepţii asupra lumii. Figura sa de înţelept a ajutat mult, cu siguranţă, la cultivarea unor atitudini cât se poate de încrâncenate ideologic.

Întrebarea care se pune e dacă putem face ceva pentru a încuraja şi altfel de citiri ale filozofiei sale. În ceea ce mă priveşte cred că răspunsul e afirmativ, fără ca, la capătul interogaţiei, să putem înlocui ori depăşi acele interpretări care ni se par deplasate. Iar motivul pentru care o exegeză ce încearcă să-l deschidă pe Noica stă pe acelaşi plan cu una care-l trage înapoi ţine chiar de premisele hermeneutice pe care mi le asum în clipa în care scriu aceste rânduri. Nu cred, aşa cum crede Sorin Lavric, că există o singură interpretare adevărată a ontologiei lui Noica sau că, prin ceva exerciţiu, putem obţine, putem identifica „exact ce a vrut Noica să spună” şi, ca să fiu sincer, nu îmi dau seama prea bine de ce am vrea să facem asta. Filozoful a spuns ce a vrut să ne spună, în felul în care a făcut-o, în corpusul cărţilor sale. Interpretarea, oricare ar fi ea, nu poate avea pretenţia că a identificat ceva de felul „ideii” sau al „viziunii” din spatele „jargonului” pentru simplul motiv că aşa ceva nu există[1].

E drept că ceea ce susţin eu aici nu e foarte plăcut pentru urechile cititorului român de filozofie şi nici pentru sensibilităţile cercetătorului de la noi. Ne-am obişnuit să gândim în paradigme depăşite de multă vreme în Occident, ignorând cu seninătate ceea ce s-a scris în filozofie în ultimele decenii dincolo de graniţele ţării. Nume ca Nietzsche, Heidegger sau Wittgenstein nu sunt încă valorificate creator la noi, în mediul academic practicându-se momentan lectura şcolărească şi obedientă. Derrida şi Foucault ori Vattimo sunt ignoraţi cu stupidă autosuficienţă, iar de somităţi ca Davidson şi Rorty abia dacă am auzit.

Situaţia în care ne bălăcim e cumva scuzabilă. Traduceri nu prea avem sau, dacă avem, ponderea celor care aleg să studieze în facultate operele acestor „recenţi” e înspăimântător de mică. Mai e şi faptul că profesorii noştri de filozofie nu încurajează aproape deloc lectura critică şi chiar deloc citirea creatoare a autorilor studiaţi. Studenţii par să aibă în faţă, pe mesele de studiu, texte sacre, Sfintele Scripturi ale Filozofiei. Or, atât timp cât vom continua să-i citim pe Platon sau Kant cu teama cu care interpretăm Evangheliile, nu vom da niciodată o exegeză creatoare, i.e. nu se va naşte niciodată o operă originală. Cred că, aşa cum voi încerca să arăt, Noica nu ar fi susţinut un asemenea gen de lectură a filozofilor, el însuşi fiind un iconoclast de talia celor mai mari.

Pe de altă parte, trebuie să spun de la început că în această carte nu se vor formula Adevăruri. Cei care vor să înţeleagă ce a vrut de fapt Noica să spună în opera sa ar face bine să citească altceva. De asemenea, în loc să folosesc o aşa-zisă metodă de decriptare a gândurilor ascunse în spatele cuvintelor noiciene, mă voi folosi de câteva strategii de interpretare, lucru pe care l-a făcut şi filozoful însuşi. Prin urmare, abordarea va fi mai degrabă una retorică decât logică, argumentativă.

Mă voi folosi în această lucrare de ceea ce ne-au învăţat câţiva mari gânditori aparţinând mai multor tradiţii. E vorba de Nietzsche şi Heidegger, pe de o parte, şi de Wittgenstein, Putnam, Davidson şi Rorty, pe de alta. O influenţă substanţială asupra viziunii mele despre modul în care filozofii se raportează la tradiţie a exercitat cunoscutul critic literar Harold Bloom. Textele acestuia despre faimoasa „anxiety of influence”, alături de câteva distincţii şi dezvoltări ale lui Rorty şi de meditaţiile lui Davidson asupra metaforei au stat la baza multora dintre observaţiile mele de mai departe.


[1] S. Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeză: „[…] a înţelege gândirea unui filozof înseamnă aţi face o imagine clară despre imaginea pe care el însuşi o avea în minte atunci când gânea lumea”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 9 (sublinierea îmi aparţine). Voi încerca să arăt, în această carte, pe de o parte, că demersul propus de Lavric e imposibil şi, pe de altă parte, că o asemenea încercare e cât se poate de nefolositoare.

Anunțuri

2 răspunsuri

  1. SA INTELEG ca ti-ai definitivat demersul intr-o carte? Raluca Iordan

  2. cam asa ceva:D

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: