NOICA. UN ICONOCLAST ÎN INTERBELIC (IN PROGRESS) PARTEA I. CAPITOLUL I

Idei sau jargon?
Cunoaştem faimosul criteriu pe care-l folosea Noica pentru a distinge între filozofi şi non-filozofi, între filozofi şi literaţi – romancieri, poeţi, etc.: dacă opera lui X poate fi povestită, i.e. dacă poate fi transpusă din jargonul propriu în altul, mai „aerisit”, atunci avem de-a face cu un filozof, dacă nu reuşim să facem asta, atunci avem de-a face cu orice altceva dar nu cu filozofie. Pe scurt, trebuie să identificăm, în spatele sau dincolo de limbajul specific lui X acel ceva care se numeşte idee pentru a ne putea decide în ce clasă să-l aşezăm.

Momentan, să spunem doar că idee inseamnă aici, nici mai mult, nici mai puţin decât o schemă simplu de recunoscut, o intuiţie capabilă să „prindă” în plasa ei cât mai mult din lumea pe care X îşi propune să o cunoască. Altfel spus, o idee generală. Noica pare să susţină că, în măsura în care am găsit această idee generală, sau câteva similare, putem spune că X e filozof şi că l-am înţeles. Sorin Lavric îşi construieşte la fel exegeza: dezbracă de jargon opera lui Noica şi, folosindu-se de câteva texte care-i susţin părerea, ne desenează, la propriu, pe hârtie, o schemă şi ne spune: aşa gândeşte Noica! Lăsând la o parte faptul că Lavric nu poate să nu discrimineze între texte, folosindu-le doar pe cele care-i ajută propriul demers, trebuie spus că rezultatul este exact cel pe care-l vrea Noica: exegetul ne-a arătat că şi Noica, la fel ca marele şir de filozofi ce l-au precedat, se reduce la o idee generală sau la o schemă simplă pe care o poate pricepe oricine. Noica însuşi, judecându-şi creaţia, pare să fi recunoscut asta: „[…] orice filozofie mare sfârşeşte într-o platitudine. […] M-am întrebat cu ce platitudine sfârşesc eu. Şi sfârşesc cu o platitudine teribilă. La capătul Ontologiei vorbesc despre „trup-suflet-spirit”. Dar, dacă acesta e capătul unei vieţi de muncă în câmpul filozofiei, atunci de ce să ne mai batem capul cu aceşti autori? De ce să mai practici ceva precum filozofia dacă rezultatul e o idee generală, o platitudine? Mi se va răspunde, citându-l pe Noica însuşi, că nu rezultatul ca atare e important, ci drumul pe care-l parcurgi pentru a ajunge acolo. Sunt gata să accept această obiecţie în cazul în care acest „drum”, acest „mod” prin care ajung, de fapt, toţi filozofii la banalităţi, la idei generale, înseamnă ingeniozitate, talent retoric – capacitate de a folosi cuvintele în moduri nefamiliare, de a propune noi metafore. Dacă „drumul” înseamnă altceva decât asta, adică un mod de a descoperi adevăruri altfel inaccesibile, atunci nu mai sunt de acord. Din moment ce Noica recunoaşte că tot ceea ce obţine e o platitudine şi, aşa cum sugerează Sorin Lavric în exegeze sa, această platitudine, i.e. schema intuitivă, se află din capul locului în mintea filozofului, atunci nu mai poate fi vorba de nici o descoperire. În măsura în care ideea generală, platitudinea e acolo ab initio, atunci demersul original al filozofului rezidă în altceva. Noutatea, creativitatea se află în altă parte şi nu în acea idee care, după cum recunoaşte Noica însuşi, nu e nimic mai mult decât un loc comun. Şi, dacă punem problema în termenii alegerii între idee (platitudine) şi jargon, atunci nu ne rămâne decât să privim mai atent la cel din urmă.
Odată cu Hegel şi cu naşterea disciplinei numite Istoria Filozofiei s-a produs o mutaţie în modul de raportare a filozofilor la cei care i-au precedat. Ei n-au mai fost interesaţi atât de mult de căutarea acelui atât de râvnit temei pornind de la care cunoaşterea ştiinţifică ar deveni posibilă, întorcându-şi privirile spre înaintaşii lor şi căutând moduri în care să se poată distinge de ei. Se pare că filozofii au devenit conştienţi de contingenţa diferitelor filozofii care i-au precedat şi, prin asta, chipul operelor lor s-a schimbat. Ceea ce a rezultat a fost o tendinţă, din ce în ce mai răspândită, de repoziţionare în raport cu trecutul. Filozofia nu mai e astăzi aproape nimic altceva decât confruntare cu tradiţia, mai exact cu diferitele vocabulare pe care le-a propus aceasta. Iar această tradiţie înseamnă, pentru Noica, toate vocabularele de la Platon şi Aristotel, până la Nietzsche şi Heidegger. Din acest canon fac parte marii filozofi ai omenirii, cei care au devenit nemuritori. O astfel de „nemurire seculară”, pentru a folosi o sintagmă făcută celebră de Harold Bloom, caută şi Noica.
Înţeleg prin vocabular, pe urmele lui Rorty, acel set de cuvinte, sintagme, obiceiuri lingvistice în care o comunitate mai mică sau mai mare de oameni trăieşte şi în cadrul căruia îşi descrie viaţa – de la cele mai simple aspecte ale acesteia şi până la cele mai sofisticate. Există, aşadar, atâtea vocabulare câte tipuri de comunităţi există. Iar caracteristica acestor vocabulare este contingenţa. Ele nu sunt date o dată pentru totdeauna, ci sunt determinate istoric: se nasc (i.e. sunt produse de comunitate), funcţionează o perioadă şi apoi mor, fiind înlocuite de alte vocabulare, şi aşa mai departe. În plus, vocabularele nu-şi pot lua întemeierea din afara lor, cei care le împărtăşesc sau susţin neputând apela la „criterii” sau „lume” sau „realitate” sau „fapte” sau „lucruri aşa cum sunt în ele însele (cu adevărat)” pentru a le justifica. Vocabularele sunt create de oameni şi se nasc şi mor la fel cum o fac cei care le-au produs.
Am putea să privim aceste vocabulare şi din perspectiva relevanţei lor: pentru comunitate sau pentru individ. Am avea, aşadar, la o extremă, vocabulare importante pentru spaţiul public şi, la cealaltă, altele, relevante în cel privat: vocabulare publice şi altele private. Vocabulare publice sunt, de exemplu, cel al Revoluţiei Franceze, cel al propagandei naziste sau vocabularul creştin-democraţiei. În partea opusă am avea vocabularele private, caracterizate printr-un grad ridicat de idiosincrazie: vocabularul lui Hegel, al lui Nietzsche, al lui Heidegger, dar şi cel al lui Proust, al lui Joyce, al lui Nabokov sau al lui Henry Miller. Cele dintâi ne spun ceva despre felul în care ar trebui să ne descriem viaţa comunitară astfel încât să ne îmbunătăţim traiul, celelalte nu vizează decât redescrierea de sine a autorului şi modalităţile în care el reuşeşte să-şi creeze propria personalitate de cuvinte. La rândul lui, un vocabular privat, poate fi relevant şi pentru alte persoane, nu doar pentru autorul lui, dar numărul celor care se regăsesc în acest gen de vocabular va fi întotdeauna mic. Spre deosebire de vocabularele publice care trebuie să fie justificate prin dialogul liber al membrilor comunităţii, cele private nu au nevoie de un asemenea gen de justificare.
Vocabularele private rezidă în seturi de metafore puternice, sintagme nefamiliare care se impun cititorilor cu putere. La unii autori, vocabularul se extinde la scara întregului stil sau cod: construcţia frazei, retorica folosită şi, în general, toate elementele care îi dau unicitate concurează la configurarea personalităţii sale distincte. În această categorie intră, în special, cei doi mari maeştri ai codului conceptual, Hegel şi Heidegger.
Metafore ca cele de care aminteam sunt sintagme propuse de scriitori, formulări care ajung să se impună şi să circule vreme îndelungată printre cititorii lor: teză, antiteză, sinteză, spirit obiectiv, dialectică stăpân-sclav, existenţial, faptul-de-a-fi-în-lume, fiinţare la-îndemână, fiinţare simplu-prezentă, etc. Cu timpul, prin îndelunga folosire, aceste metafore, odată noi şi pregnante, devin locuri comune, banalităţi şi cuvinte ca toate cuvintele. Se literalizează. Abia în acest moment pot interveni scriitorii ambiţioşi, cei care nu se mulţumesc să se descrie pe ei înşişi în termenii celor care i-au precedat, cei care vor să fie nemuritori. Heidegger nu vrea să se descrie pe sine în termenii lui Platon, Aristotel, Descartes, Kant, Hegel şi Nietzsche. Noica nu vrea să îşi scrie poveste propriei deveniri în cuvintele lui Platon, ale lui Hegel sau ale lui Heidegger. Derrida nu vrea să se ştie o notă de subsol la Heidegger. Şi exemplele pot continua.
Atunci când un filozof ca Noica vrea să propună propriul vocabular o face urmărind doi paşi esenţiali: întâi trebuie să arate că vocabularele propuse de unul sau mai mulţi înaintaşi se reduce la o sumă de locuri comune şi, apoi, să ridice pe ruinele acelor vocabulare propria creaţie. E nevoie, altfel spus, de un paricid sau de o serie de paricide pentru a curăţa locul în care filozoful vrea să-şi întemeieze propriul templu.
Ceea ce rezultă este o luptă de demolare a metaforelor vechi şi una de edificare a metaforelor proprii. Din această luptă s-au născut faimoasele metafore noiciene: limitaţia ce nu limitează, devenirea întru fiinţă, devenirea întru devenire, holomerul, maladiile spiritului, krinamenul, synalethismul, etc. Jargonul, aşadar, este ţinta păltinişeanului, nu ideile, deşi în multe rânduri textul lui vrea să ne deturneze de la extragerea acestei concluzii.
În capitolul următor voi încerca să arăt cum anume procedează Noica atunci când vrea să-şi ucidă marii înaintaşi, „părinţii” care l-au educat până la un punct, care sunt strategiile pe care le foloseşte pentru a ne arăta că şi cei care l-au precedat, oricât de mari au fost, au vehiculat locuri comune şi că, mai ales, el se poate redescrie pe sine mult mai bine.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: