DE CE SUNT IRONIST

Ironia este o marcă a stilului postmodern. Ea vine din teama de patetism şi aruncă în baia deriziunii orice poate părea, la un moment dat, grav, bombastic, fixat, dat de Sus sau de jos, nu contează, tot ce poate fi impus ca regulă anistorică, orice pare că încearcă să ne spună cum stau lucrurile „cu adevărat”, „în mod intrinsec”, etc.
Tipul acesta de ironie diferă de cea socratică şi se apropie mai mult de cea romantică, deşi sunt câteva nuanţe care o fac cu totul nouă.

De ce e ea o problemă sau poate ajunge să fie una pentru cel care şi-o asumă? Întâi, pentru că ironistul poate părea neserios sau, Helás!, un tip ambiguu, bun pentru a face o situaţie care a devenit scorţoasă să explodeze, dar nimic mai mult. Ironistul e un om cu care nu poţi sta de vorbă decât atunci când îţi vine pofta de relativism dar e total nefolositor, ba chiar enervant, atunci când chiar ai o problemă. Pe scurt, ironistul trece drept un insensibil sau un ins superficial, fără Dumnezeu, fără coloană vertebrală. Etichete se găsesc cu duiumul pentru un aşa specimen degenerat.
Înainte de a descrie cum am ajuns aici, vreau să înşir, mai jos, câteva caracteristici ale unui ironist.
El este cel care nu crede că există cuvinte cu care ne putem descrie vieţile indiferent de timpul în care trăim, indiferent de contextul social în care se întâmplă să existăm. Pentru ironist, cuvintele „tari” ca „Adevăr”, cu A mare, „Realitate”, „Libertate”, „Bine”, „Frumos” nu-s decât fostele metafore puternice ale Occidentului care au devenit, prin îndelunga utilizate, banalităţi rigide de care am face bine să ne descotorosim. Ele aparţin încă Occidentului, dar nu-s un „bun” universal.
Ironistul mai crede şi că propriile opinii cad sub acelaşi destin. Chiar dacă reuşeşte să-şi găsească propriile cuvinte pentru a-şi descrie viaţa, el nu extrage din acest joben iepurele alb al universalităţii. Vocabularul în care se descrie ironistul este la fel de contingent ca oricare altul. Dar asta nu înseamnă că împărtăşeşte ideea după care orice vocabular e la fel de bun ca oricare altul.
Chiar dacă renunţă în mod conştient la esenţialisme, la vorbăria despre cuvintele care „reprezintă lumea aşa cum este în sine”, el nu asumă că toate discursurile stau pe acelaşi plan. Pentru că ironistul e de acord cu Wittgenstein atunci când spune că limbajul e ca o trusă de unelte folositoare unor scopuri, el asumă implicit faptul că uneltele pot fi folosite mai mult sau mai puţin inteligent. Ironistul împărtăşeşte ideea romantică după care adevărul e mai degrabă inventat, creat, decât găsit. Ironistul e de acord că imaginaţia are un rol cheie în viaţa noastră şi nu ceea ce se numeşte „Raţiune”. Aşadar, există moduri mai mult sau mai puţin inteligente, mai mult sau mai puţin creatoare de a ne descrie vieţile, ceea ce ierarhizează cumva vocabularele. Dar aceste vocabulare create inteligent, crede ironistul, nu se pot justifica decât prin forţa cu care reuşesc să răspundă unor scopuri concrete şi nu pot aspira niciodată la statutul de universalitate. Atunci când scopurile se schimbă, şi vocabularele ar trebui schimbate.
Cum am ajuns să am această viziune? Ei bine, într-un mod foarte simplu. Mi-am pus întrebarea următoare: Cum pot ajunge autonom, cum pot să mă descriu, măcar în parte, altfel decât lumea în care trăiesc a decis să mă descrie? Aceasta e o întrebare care traduce în limbaj simplu ceea ce spune Heidegger prin conceptele de aruncare şi autenticitate. Cu alte cuvinte, cum pot să fiu eu în condiţiile în care m-am trezit într-o lume gata interpretată, pre-setată?
Acestea nu sunt întrebări pe care şi le pune toată lumea. Un ironist nu va fi de acord niciodată cu axioma inaugurală a Metafizicii lui Aristotel. El nu crede că toţi oamenii au în ei imboldul spre cunoaştere. Întrebările acestea sunt caracteristice doar celor care nu-s mulţumiţi cu felul în care alţii au decis să-l descrie. Dacă vorbim de cei care scriu filozofie, adică un fel special de beletristică, întrebările de mai sus se traduc în nevoia de a nu se lăsa descrişi în termenii lui Platon şi Aristotel, în cei ai lui Kant sau Hegel, în cei ai lui Heidegger sau Derrida, în nevoia de a nu ne lăsa dominaţi de cei pe care-i admirăm. E vorba de nevoia de a nu muri fără să rămână ceva propriu după noi.
Or, pentru a obţine acest fel de independenţă, nu ne foloseşte la nimic să adoptăm cadrele generale în care ceilalţi şi-au obţinut independenţa. Pentru a obţine nemurirea aceasta specială, nemurirea propriilor cuvinte, e nevoie să deconstruim, să dărâmăm în primul rând schelele, temeliile pe care şi-au construit înaintaşii palatele. Asemenea temelii sunt, în primul rând, distincţiile clasice: aparenţă-realitate, schemă-conţinut, opinie-ştiinţă, bunuri-valori, justificare-demonstraţie, justificare-adevăr, etc.
Dar, s-ar putea spune, dacă renunţăm la aceste temelii, totul cade. Nu rămânem cu nimic. Asta sună foarte mult a anarhism.
Ei bine, ironistul este acea persoană tragică pentru care nu există decât un singur bastion pe care, deşi ar putea, nu-şi doreşte să-l dărâme. Un ironist împărtăşeşte năzuinţa lui Derrida, enunţată în Spectrele lui Marx, după care singurul concept pe care ar trebui să-l lăsăm nedeconstruit, pe care ar trebui să-l ferim de ironie este cel de dreptate. Iar acest concept poate fi tradus cu descrierea liberalului propusă de Judith Shklar: „liberal este acel om care consideră cruzimea ca fiind cel mai rău dintre lucrurile pe care le facem”. Justiţia ar însemna, în acest sens, strădania prin care încercăm să fim din ce în ce mai puţin cruzi unii cu alţii, ea este speranţa într-un viitor în care ne vom putea înţelege mai bine între noi, acceptându-ne propria contingenţă.
Această speranţă, însă, rămâne doar opţiunea unora dintre noi. Şi asta pentru că ironistul nu crede că poate fi formulat vreun argument noncircular pentru a întemeia ceva precum necesitatea dreptăţii sau a stopării cruzimii. Ironistul ştie că nu există nici un criteriu, anistoric, revelat, dat din afară, pentru a-şi susţine dorinţa de dreptate. El nu poate decât să spere că, în timp, oamenii vor fi din ce mai puţin cruzi.
În această situaţie, ironistul pare un tip paradoxal: amuzându-se de esenţialismele celorlalţi şi, simultan, întristându-se că nu poate avea nici un criteriu care se autoimpune pentru a-şi susţine dorinţele de mai bine. Dar, în acelaşi timp, ironistul e un om mai responsabil. Din moment ce ştie că nu se poate agăţa de distincţiile tradiţionale, de adevăruri imuabile, pentru că ştie că n-are voie să fie teolog sau metafizician în sensul heideggerian al cuvântului, ştie şi că pentru a-şi justifica opiniile trebuie să depună mai mult efort. El trebuie să lupte pentru cuvintele sale, trebuie să indice, la fiecare invenţie lexicală, căror scopuri concrete foloseşte. El trebuie să discute cu ceilalţi, nu le poate trânti în nas nici un aşa-zis argument ştiinţific, pentru că el nu mai crede că ar trebui să invocăm aşa ceva.
Puneţi-vă în situaţia lui şi vedeţi dacă mai puteţi dormi liniştiţi!

Anunțuri

6 răspunsuri

  1. foarte convingator textul! si cred ca iti impartasesc cele mai multe dintre argumente, si mai ales turnura levinasiana, cel de la care, cred eu Derrida a cules, printre altele si ideea asta de dreptate fata de cel de-al treilea, desi el are o intelegere totusi mai curand minimalista a ei. Cred ca ar trebui sa ironizam si sa fim cat mai critici fata de concept, si sa iubim omul. Cred ca primatul conceptului in fata omului trebuie sa ia sfarsit!

  2. Îmi pare rău s-o spun și nu vreau să sune ad hominem, dar este un clișeu academic să asociezi ironia cu postmodernitatea. Au decretat mulți că „ironistul postmodern e relativist” + alte încadrări și etichete pe care le-am văzut enumerate în textul de mai sus…și tocmai de-asta au căpătat forță aceste observații. Ironia nu este o marcă a postmodernității, dar foarte mulți din cei care domnesc în mediul academic, pentru a-și justifica direcția în care au pornit a scrie (și din superficialitate), comit această eroare. Ironie găsești la Flaubert, de exemplu, iar dacă nu ai ști că el a scris „Dicționar de idei primite de-a gata” și că a scris-o cu ani buni în urmă, ai spune că e „postmodern”, potrivit conceptualizării de mai sus, adică ai pica în capcana în care a căzut și Cărtărescu, cel care a încercat să sistematizeze „postmodernismul românesc” pentru că-și dorea să fie și el postmodern (cu poema chiuvetei și nostalgia…într-adevăr, țara ardea în foc sub comunism și Mircică al nostru scria poeme chiuvetei). Apreciez cursivitatea textului, dar unele idei sunt prea vehiculate și tocite pentru a fi convingătoare pentru mine – nu pentru că mă deranjează popularitatea ideilor, ci pentru că am o altă viziune asupra postmodernității.

  3. Dvs intelegeti postmodernitatea ca perioada istorica. Eu o vad ca un conglometart de idei si atitudini, contand mai putin cand anume in timp se manifesta. In acest sens, un ironist, deci un postmodern, e Kierkegaard atunci cand, de exemplu, in „Boala de moarte” ironizeaza stilul lui Hegel. Postmodern e acelasi Kierkegaard atunci cand spune ca „Logica” lui Hegel ar fi fost cea mai mare carte a lumii daca autorul ei ar fi adaugat, la final, cuvintele „acesta este doar un experiment de gandire”. Postmodern, ironist, e Flubert insusi uneori, aveti dreptate. Dar postmoderne, ironiste, sunt si cateva dintre personajele cu care discuta Socrate in dialogurile platoniciene, etc. Pentru mine conteaza mai putin in ce perioada apar ideile postmoderne; la fel cum, pentru Falubert, „burghez” e un nume pentru filistinii din toate timpurile, desi judecat din unghi istoric cuvantul ar putea insemna altceva si Flaubert ar putea fi taxat drept socialist, ceea ce nu este.
    In alta ordine de idei, textul nu e scris pentru a convinge pe cineva. E o descriere a propriilor ganduri si, eventual, o buna (zic eu) descriere a celor care gandesc ca mine. Atat si nimic mai mult. Nu e un text militant.
    In alta ordine de idei, daca aveti o alta viziune asupra postmodernitatii, va rog sa o prezentati ca sa putem lucra „pe text”, ca sa zic asa…
    Cu cele mai bune ganduri,
    R.A.

  4. Vă mulțumesc foarte mult pentru deschidere și apreciez foarte mult bunul simț care reiese din modul în care ați răspuns la comentariul meu. Înțeleg că nu este un text militant, eu doar am dat un exemplu de așa-zis postmodern nemilitant român care a deranjat-o și pe Herta Müller prin atitudine. Într-un regim atât de crud cum este comunismul se impune o atitudine scriitoricească pe măsură, în așa fel încât rolul scriitorului, în mod ideal, este acela de disident. Dar nu poți să aștepți de la niște „hiene culturale”, așa cum îi numea Gellu Naum, să aibă un cuvânt greu de spus. Îmi place sensibilitatea poeților din generația 80, inclusiv a lui Cărtărescu, dar îmi exprim regretul pentru lipsa acelui curaj care exista la cehi, de exemplu. „Aer cu diamante” este un volum de poezii frumoase, însă „nemilitante”. Păcat.
    Acum revenind la viziunea asupra postmodernismului. Nu există un nucleu de trăsături care să caracterizeze această mișcare în artă. Sigur că americanii vor pretinde că mișcarea a început la ei, dacă citești wikipedia, baza informării noastre de fiecare zi. Ai noștri vor crea legături cu Eco și Hassan și poeziile lor. Postmodernismul este un fenomen viu și actual, greu de definit. Mi se pare o grabă să-l definești avans la lettre, așa cum a făcut-o Linda Hutcheon, spunând, chiar, că postmodernismul însuși este o mișcare avans la lettre (avea dreptate, dar chiar această afirmație este avans la lettre). Deconstructivismul, post-structuralismul, heideggerianismul, lucrările lui Lyotard și Alteritatea lui Levinas – toate par actuale în mediul academic, dar realitatea nu confirmă decât existența diversității și a pluralității, în fața cărora nu ai decât să devii tolerant (și să fii numit de stânga sau corect politic) sau naționalist/ șovin (varianta de care mie mi-e greață). Foarte mulți au asociat postmodernismul cu o mișcare politică. Este. Pe de o parte. Dar nu asta e totul. Postmodernismul este ceea ce se întâmplă astăzi în statele democratice, capitaliste, deci și la noi începe să se contureze (de-abia acum) acest mod de a privi lucrurile (nu neapărat ironic, ci „perspectival”, să zicem, scârțâind după Nietzsche). Postmodernismul este o mișcare de conștientizare generală a tot ceea ce suntem și a ceea ce am fost, cu ramificații în toate domeniile. De aceea modul în care ați descris ironia postmodernă nu mi se pare potrivit. Conștientizarea a ceea ce ești permite o detașare Zen de ființa și persona-ele (cum sună, ce-ar fi zis Ingmar Bergman de asta?) ale tale. Dacă unii vorbesc de scepticism și ironie și lașitate, eu spun că acestea nu sunt trăsăturile postmodernismului, ci side-effects ale trăsăturii principale a postmodernismului, care este această uriașă putere de conștientizare și pătrundere a realității și irealității, cu un simț enorm și văz monstruos (Caragiale sigur nu era postmodern, dar a rămas unic prin modul său viu de a se face prezent în literatură).
    Cu privire la anistoricitatea postmodernismului…nu, nu sunt de acord. Poți spune despre Ezra Pound că e modernist acum, după ce apele s-au liniștit și toți criticii literari știu de unde să apuce modernismul. Poți spune despre P. B. Shelley că e modernist doar pentru că poezia sa are aceleași trăsături ca unele poeme ale lui Ezra Pound? Nu. La fel, e imposibil să etichetezi un autor dintr-o altă perioadă istorică în același mod în care o faci cu unul contemporan. Au unele trăsături comune, dar nu-i poți băga în aceeași oală, cu tot egalitarismul spre care tindem să ne îndreptăm odată ce tehnologia se dezvoltă ireversibil și ne facem să devenim tot mai mici în fața Supraomului cibernetic. Egalitarismul transistoric nu mi se pare o opțiune înțeleaptă. Aș fi mai mult pentru explorarea în detaliu a lucrărilor unui autor și o analiză profundă a identității sale culturale. Dvs care aveți pregătire temeinică în Heidegger nu aveți de ce să nu fiți de acord cu mine în acest punct, cunoscând ce înseamnă să studiezi în profunzime un autor.
    Sunt convins că natura persuasivă a textului dvs nu permite critici ascuțite, dar am încercat să surprind câteva aspecte care ar putea fi analizate mai bine, dacă nu într-o postare de blog, măcar într-o viitoare carte sau publicație.
    Vă doresc o seară frumoasă,
    C.

  5. CUVINTE ŞI FLUTURI | Răspunde

    Va multumesc pentru raspunsul amplu! Realizati ca din pozitia pe care am adoptat-o nu pot spune cum ar trebui sa scrie/fie nimeni. Textul meu e in asa fel scris incat poate fi atacat foarte greu dar ma pune pe mine insumi intr-o pozitie de imposibilitate in aceasta pivinta. As putea fi de acord cu H. Muller daca pozitia ei ar fi formulata asa: „Ar fi placut, reconfortant, ar fi de dorit ca scriitorii sa fie dizidenti, critici, etc.!” Dar eu nu pot vorbi despre „menirea” scriitorilor in general pentru ca nu am nici un temei pentru a face aceasta afirmatie. In ce priveste etichetele „postmodernist”, „ironist”, ele nu au la mine aceeasi forta pe care o capata in raspunsul Dvs. In vreme ce pentru mine sunt niste metafore, in sensul davidsonian al cuvantului, pentru Dvs sunt nume ale unor esente. Eu nu cred ca putem imparti literatura si, la limita, limbajul, atat de ferm pe genuri, epoci istorice s.a.m.d. Probabil ar fi fost bine sa renunt cu totul la aceste cuvinte. As fi facut-o bucuros daca nu m-as fi gandit ca textul meu ar fi fost, in aceste conditii noi, greu de citit sau, la rigoare, imposibil. Pozitia mea din text e dificila. Un om care se descrie asa cum am facut-o eu trebuie sa renunte la anumite automatisme de limbaj pe care, inconstient, le imprumuta din vocabularul in care se intampla sa functioneze lingvistic. Inca folosesc anumite metafore (ca ironist, postmodern, de stanga/de dreapta, etc) din inertie. Acestea trebuie redescrise prin apel la alte metafore, mai noi, care sa nu mai poarte cu ele ecouri ale vocabularului curent sau ale unora trecute. Sper ca, la un moment dat, sa pot face asta. Momentan ma rezum la a forta putin interpretarile, la a citi intentionat gresit. De aceea Dvs va suna straniu aceste cuvinte: pentru ca sunt metafore vechi folosite in moduri nefamiliare.
    In alta ordine de idei, ma gandeam cat de neinspirat procedeaza Dreapta atunci cand taxeaza trimiterile la solidaritate, grija pentru cei defavorizati, referirile la bunatate, s.a.m.d. ca simptome ale Stangii. Or, daca tot ceea ce e sentiment de empatie tine de Stanga, prefer sa iau aceasta retorica si sa mi-o insusesc. Daca a simti afectiune pentru cei defavorizati e stangism, atunci sunt de stanga, dar nu stiu daca Dreapta chiar isi doreste sa exmatriculeze din propria ograda sentimente de acest fel…
    Cu empatie,
    Razvan Andrei

  6. Razvan stii ca se zice ca dihonia exista doar in regatul debusolat al oamenilor, ingerii in schimb comunica intr-o maniera extrem de eficienta pentru ca ei cunosc principiile adevarate ale realitatii. 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: