CÂTEVA ASPECTE ALE TEORIEI ADEVĂRULUI-CORESPONDENŢĂ. O POZIŢIE IRONISTĂ

Dintre toate aşa-zisele probleme ale filozofiei, cea a adevărului-corespondenţă este, poate, cea mai mult discutată. Asta se întâmplă pentru că adoptarea unei poziţii pro sau contra acestei teorii are efecte importante asupra vieţilor noastre, asupra felului în care ne descriem şi asupra modului în care producem legi, i.e. norme de convieţuire. Altfel spus, nu e indiferent dacă legislaţia care oferă cadrul pentru obţinerea unui trai bun în comunitate pare cumva impusă de „natură” sau dacă această legislaţie e doar rezultatul conversaţiei dintre membrii unei societăţii date.

În mare, teoria corespondenţei spune că noţiunile pe care le utilizăm sunt impuse sau nu de Realitate, că aceste noţiuni corespund Realităţii, faptelor, etc. şi numai în măsura în care se întâmplă asta putem spune despre ele că sunt adevărate sau nu. Pe scurt, teoria susţine că limbajul ori, în Modernitate, mintea, reprezintă, mai mult sau mai puţin fidel, Realitatea. Dacă zicem că o noţiune sau o lege e adevărată, înseamnă, în termenii teoriei corespondenţei, că ea reprezintă cu acurateţe Realitatea, că îi corespunde. De aceea, atunci când susţinem această teorie, tindem să aşezăm majuscula la începutul cuvântului Adevăr.
Această teorie a fost atacată de-a lungul timpului ori de câte ori a fost formulată. Au existat relativişti şi în dialogurile platoniciene; există şi astăzi. Kant a propus trucul cu lucrul-în-sine, crezând că astfel rezolvă problema. Dar cele mai puternice lovituri la adresa acestei teorii au fost date, recent, de gânditori iconoclaşti ca Wittgenstein, Sellars, Quine, Davidson şi Rorty. Dintre aceştia, ultimul a propus cea mai radicală atitudine, sugerând că, de vreme ce corespondenţa mai degrabă încurcă decât lămureşte, am face bine să renunţăm cu totul la cuvântul Adevăr, evitând să-l mai folosim. Aceasta este ceea ce se numeşte o atitudine neo-pragmatistă sau, cum voi arăta, ironistă faţă de teoria adevărului-corespondenţă.
Înainte de a prezenta viziunea ironistă, trebuie să spun că această problemă nu e pusă în termenii realism-antirealism şi că ironistul nu e un sceptic! Toată disputa se poartă între reprezentaţionalist şi cel care e împotriva lui. Ideea atacată ar fi aceea după care, în termenii lui Simon Blackburn, lumea „solicită să se vorbească despre ea într-un fel sau în altul” (S. Blackburn, Adevărul. Călăuza rătăciţilor, Polirom, p. 106). Or, lumea nu vorbeşte, limbaj nu există decât pentru oameni.
Mai departe, antireprezentaţionalistul nu critică „puterea” de a reprezenta a minţii sau a limbajului, ci atacă ideea după care ar exista o descriere privilegiată a Realităţii, una impusă de Realitatea însăşi care le invalidează automat pe celelalte, una care reuşeşte să surprindă Realitatea „aşa cum este ea în sine, în mod intrinsec, etc.”. Strategia pe care o va adopta un ironist e una tipică lui Nietzsche. Atunci când face genealogia conceptelor noastre morale, germanul se abţine de la a propune o viziune proprie, o viziunea de urmat, privilegiată, mai bună pentru a folosi acele concepte. Nietzsche vrea doar să ne arate că acele concepte nu sunt universale, că, din moment ce în trecut au fost folosite într-un fel cu totul diferit, de aici rezultă că ele nu au ceea ce se numeşte o esenţă anistorică, specifică, imuabilă, care să reuşească să treacă prin timp nemodificată. El rezistă tentaţiei de a oferi o altă viziune, „din afară”, asupra conceptelor morale. Această strategie e adoptată de ironist atunci când atacă reprezentaţionalismul.
Acesta va accepta că, de exemplu, razele de lumină se lovesc de retina lui Galilei atunci când el se uită prin lunetă pentru a observa „ceva” în jurul lui Jupiter. Dar, spune ironistul, aceste „date” nu-i spun lui Galilei de fapt nimic. Ele nu-l constrâng să le interpreteze într-un anumit fel, astfel încânt savantul să conchidă irefutabil că, pe lângă Jupiter, gravitează mai mulţi sateliţi. Punctele de lumină de lângă Jupiter pot fi orice; Galilei e cel care alege cum să le numească. Pe scurt, poziţia ironistului sună cam aşa: putem accepta că există stimuli care ne fac să avem opinii, dar aceştia nu ne pot învăţa în nici un fel cum să discriminăm între opiniile – multiple – pe care le formăm.
Într-un text din Philosophy and Social Hope, Rorty sugerează că ne-ar fi mai util să vorbim de lucruri la fel cum vorbim despre numere. Şi asta dintr-un motiv foarte simplu: atunci când vorbim de numere, nu ne gândim că ele ar avea o esenţă, ceva intrinsec ce trebuie reprezentat; numerele sunt definite doar prin relaţie cu alte numere. 17, în exemplul lui Rorty, poate fi descris în diverse feluri: ca suma lui 10 şi 7, ca diferenţa dintre 37 şi 20, ca radical din 289, etc. Nici una dintre aceste descrieri nu e mai bună decât alta. Nu există, pe de altă parte, nici o „şaptesprezecitate” ascunsă în spatele acestor descrieri care să-i confere uneia un privilegiu asupra alteia. Tot ce avem nevoie, în cazul numerelor, e să folosim, atunci când avem un scop anume, o anumită descriere.
Atunci când vom încerca să vorbim şi de lucruri la fel vom înceta să mai vedem esenţe, reprezentări care oferă statut privilegiat descrierilor, făcându-ne treaba la fel de bine ca şi înainte.
Ceea ce spune ironistul e că vocabularul reprezentaţionalist ar trebui abandonat din moment ce, aşa cum au arătat Wittgenstein, Putnam şi Davidson, nu putem ieşi din noi înşine, adoptând o poziţie de tipul „ochiul lui Dumnezeu”, pentru a stabili care credinţă reprezintă mai bine Realitatea şi care nu.

Anunțuri

6 răspunsuri

  1. Cred că putem vorbi despre lucruri ca despre numere doar atunci când ne referim la ceea ce percepe celălalt. Atât timp cât vorbim de propria percepție și descriem ceea ce considerăm a fi realitatea, cu „subiectivitățile de rigoare” asumate, lucrurile devin pline de „șaptesprezecitate”. Dacă scopul este să spui ce este Realitatea sau Adevărul pentru toți oamenii, atunci cred ca acest demers se îndreaptă spre o mecanizare sau dezumanizare a persoanei sau spus în alt registru, anunță o încălcare a liberului arbitru.

  2. Pai, textul spune ca „ar fi mai util” sa privim lucrurile cam cum ne gandim la numere. Textul nu sustine, pentru ca ar cadea in capcana autoreferentialitatii, ca lucrurile SUNT numere. E numai o sugestie pentru a intelege mai bine intuitia ca nu avem de reprezentat o esenta a lumii, realitatii, etc. Aici e vorba de o analogie, nu de o teza esentialista.
    Pe de alta parte nu inteleg ce vrei sa spui in a doua parte a comentariului; de la „Dacă scopul este să spui ce este Realitatea sau Adevărul pentru toți oamenii” incolo. Dezvolta putin ceea ce vrei sa spui sau obiectia, daca e una…

  3. Cred că e mai mult spus o obiecție. Remarcam doar că persoanele sunt pline de esențe și reducerea lucrurilor la simple descrieri atunci cand vorbim de reprezentarea interna a lumii percepute mă duce cu gândul la o încălcare a libertății de a avea o realitate ce nu poate fi pusă în cuvinte, pentru că, în fond, omul experimentează în subiectivitatea lui mai mult decât poate spune.
    După cum am spus, e mai mult o lămurire personală decât o obiecție, iar prima parte a comentariului mai destinde din seriozitatea cu care am citit textul.
    Mulțumesc

    1. * (cred că e prea mult spus o obiecție)

  4. Pai…mi se pare ca, tocmai, postularea unei esente (date) incalca liberatatea. Daca avem o „realitate interioara” data, atunci inseamna ca nu ne ramane prea mare spatiu de manevra. Ar insemna ca suntem facuti intr-un anume fel si nu ne putem sustrage acestui dat orice am face. Daca abandonam ideea de realitate data sau de Sine-ca-ceva-dat-spre-a-fi-descoperit (cunoscut), atunci suntem liberi sa ne cream propriul sine. Diferenta dintre un esentialist, ca tine, si un antiesentialist, ca mine, e ca tu crezi ca omul experimenteaza o subiectivitate gata data, eu cred ca omul isi creeaza subiectivitatea. Omul nu se descopera, ci se creaza permanent – prin redescrieri care nasc practici noi.

  5. Poate ca solutia e tocmai iesirea din disputele astea de tip binom, asa cum a incercat Heidegger. Daca Galilei transforma ceea ce vede prin lentila intr-o viziune pe potriva mintii lui, putem spune ca Galilei este un creator de realitate, intrucat o perceptie ajunge sa poarte formula specifica a lui Galilei.
    Reprezentationalismul e ciudat. A spune ca cineva formuleaza lucrurile ca si cum altcineva, aflat in afara si avand o minte „obiectiva”, ar produce de fapt formula este o ipoteza bizara si redundanta. Cum stiu eu ca descrierea realitatii mele e tocmai ceea ce ar spune acel judecator obiectiv aflat la echidistanta fata de toti creatorii de formule?
    Pe de alta parte, as spune impotriva anti-reprezentationalismului ca exista un principiu in virtutea caruia ne putem impartasi formulele, principiu care tine de felul mintii de a produce formule.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: