Una dintre cele mai importante invenții ale omenirii a fost, cu siguranță, tiparul. Ideea de a imprima litere (sculptate în lemn, porțelan sau metal) pe hârtie este una foarte veche, fiind aplicată inițial în China. Tiparul cu caractere mobile (de porțelan) a fost conceput (cândva, între 1039 și 1048) de inventatorul chinez Bì Shēng. Din cauza faptul că semnele chinezești erau complicate, tehnica nu s-a răspândit. Inventarea tiparului în Europa, însă, i se datorează unui meșteșugar german numit Johannes Gutenberg.

Acesta folosea caractere mobile, fiecare reprezentând câte o literă sau un semn grafic. Textele puteau fi „culese” ușor (literele din metal erau luate din casetele lor și așezate într-un chenar din lemn, de mărimea unei pagini, pentru a forma cuvinte, enunțuri, rânduri și textul ca atare), chiar dacă apăreau probleme la alinierea rândurilor și la stabilirea lungimii acestora. Astfel, în 1445, Gutenberg tipărește, în atelierul său din orașul Mainz, o poezie. Urmează fragmente și lucrări de mici dimensiuni până când, în 1455, perfecționându-și tehnica și fiind ajutat cu bani mulți de tot felul de sponsori, tipărește Biblia (în limba latină) în două volume de format mare, numărând 1 282 de pagini şi aproximativ 2 500 000 de semne tipografice. Cele 180 de exemplare au fost tipărite și pe hârtie și pe foaie de pergament și costau, la vremea aceea, enorm. Nu și le permitea oricine. Acesta e și motivul pentru care, timp îndelungat, au fost tipărite în special biblii și cărți bisericești: era nevoie de ele în număr mare și biserica sau comunitățile sătești și orășenești își permiteau să strângă bani pentru a le cumpăra. Cu timpul, însă,  după ce mașinile de tipărit (tiparnițele) s-au înmulțit, cărțile s-au mai ieftinit.

Treptat, s-au înfiinţat tiparnițe în multe ţări din centrul şi vestul Europei, cărţile s-au înmulţit, ducând la apariţia şi dezvoltarea instituţiilor de învăţământ, a bibliotecilor și a academiilor. Au fost înființate tipografii care au preluat tehnica lui Gutenberg la Köln (1466), Veneţia (1469), Paris (1470), Milano (1471), Londra (1480).

În Orient, însă, cuceririle obținute prin folosirea tiparului au fost întârziate, în Imperiul Otoman, de exemplu, fiind interzise tiparnițele. Din acest motiv, primele cărți tipărite apar în Europa răsăriteană și în Orient cam la un secol după Gutenberg.

Excepții în această zonă geografică au fost tiparnițele organizate de călugărul sârb Macarie (sfârșitul sec. al XV-lea – începutul sec. al XVI-lea). Acesta învățase meșteșugul la Veneția și activase o vreme în Muntenegru. A venit apoi în Țara Românească, la invitația domnitorului Radu cel Mare, și a înființat o tiparniță la Târgoviște. Acolo a tipărit, în 1508, o carte bisericească, în limba slavonă. Românii, prin intermediul unui om de cultură sârb care a învățat la Veneția și a folosit o tehnică preluată de la un german, au fost printre pionierii meșteșugului tiparului în zona aceasta a Europei. Abia după jumătate de secol au fost înființate tiparnițe în Belgrad (1548) și Moscova (1558).  

În Transilvania, buna colaborare dintre sași (coloniști germani aduși de regii ungari în Transilvania) și români a dus la tipărirea primelor cărți în limba română, chiar dacă erau scrise cu caractere slavone (chirilice). Mai mult, în 1546, trei sași au înființat, la Brașov, prima fabrică de hârtie din Transilvania.

Prima carte tipărită în limba română a fost Catehismul luteran, apărut la Sibiu, în 1544. De tipărirea acestei cărți s-a ocupat Filip Moldoveanul. Au urmat și altele, atât la Sibiu, cât și, mai ales, la Brașov, unde tipograf era renumitul diacon Coresi.

Cu timpul, în tiparnițele din Țara Românească, Transilvania și Moldova aveau să fie publicate cărți pentru tot sud-estul Europei și nu numai. În 1701, mitropolitul Antim Ivireanul (originar din Georgia) tipărea, la Mănăstirea Snagov de lângă București, Litughierul greco-arab, prima carte din lume tipărită cu caractere arabe.

Răspândirea cărților în toată lumea, dar mai ales în Europa, a fost rodul colaborării dintre meșteșugari și oameni de cultură de toate etniile (etnie – totalitatea oamenilor care vorbesc aceeași limbă și care au o cultură comună) și din mai toate zonele continentului.

După unele estimări, de la apariția tiparului și până în sec. al XVIII-lea, în Europa au fost tipărite cărți în aproape 1 miliard de copii.

Până la apariția internetului și a metodelor noi de stocare a informației, cărțile au fost păstrate în biblioteci (personale, de familie sau publice). Acestea sunt încă locuri din care izvorăsc știința și cunoașterea.

În cunoscuta lucrare a lui Andrei Cornea, Turnirul khazar. Împotriva relativismului contemporan (Ed. a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, 2003), poate una dintre cele mai inteligente cărţi scrise la noi după 1989, în Capitolul V (Parohialismul ştiinţific şi filosofic), Secţiunea 4 (Noul pragmatism), este criticată poziţia „postmodernă” a lui Richard Rorty. Am citit cartea de mai multe ori în ultimii ani; pentru a-mi lămuri anumite aspecte din cărţile sale ulterioare sau pur şi simplu pentru plăcerea lecturii. Recent, traducând din Rorty şi având un contact mai serios cu lucrările lui, mi-am amintit de acel scurt şi dens capitol din cartea lui Cornea în care polemiza cu filozoful american. Continuă citirea →

Ironia este o marcă a stilului postmodern. Ea vine din teama de patetism şi aruncă în baia deriziunii orice poate părea, la un moment dat, grav, bombastic, fixat, dat de Sus sau de jos, nu contează, tot ce poate fi impus ca regulă anistorică, orice pare că încearcă să ne spună cum stau lucrurile „cu adevărat”, „în mod intrinsec”, etc.
Tipul acesta de ironie diferă de cea socratică şi se apropie mai mult de cea romantică, deşi sunt câteva nuanţe care o fac cu totul nouă. Continuă citirea →

Idei sau jargon?
Cunoaştem faimosul criteriu pe care-l folosea Noica pentru a distinge între filozofi şi non-filozofi, între filozofi şi literaţi – romancieri, poeţi, etc.: dacă opera lui X poate fi povestită, i.e. dacă poate fi transpusă din jargonul propriu în altul, mai „aerisit”, atunci avem de-a face cu un filozof, dacă nu reuşim să facem asta, atunci avem de-a face cu orice altceva dar nu cu filozofie. Pe scurt, trebuie să identificăm, în spatele sau dincolo de limbajul specific lui X acel ceva care se numeşte idee pentru a ne putea decide în ce clasă să-l aşezăm. Continuă citirea →

Voi încerca să arăt în cele ce urmează cum se articulează una dintre cele mai interesante “concepţii” despre suflet ale Antichităţii eline, cea a lui Heraclit, şi felul în care rezultă din ea o veritabilă doctrină despre libertate. Continuă citirea →

Teoria „purităţii limbii” este o formă de naţionalism la care aderă astăzi chiar şi cei mai cosmopoliţi dintre noi. Ea vine dintr-o obscură viziune lingvistică esenţialistă. Cu alte cuvinte, susţinătorii acestei teorii, cei care vorbesc cu infatuare despre „corectitudinea” limbii, atât în ce priveşte vocabularul, cât şi gramatica, împărtăşesc credinţa după care limba este un organism dat de-a gata, eventual ajustat din când în când de Academie, pe care trebuie să-l adorăm şi să-l păstrăm „curat”, „pur”, etc. Dacă această filozofie a limbii ar fi susţinută doar de diletanţi n-ar fi mare scofală, însă cei mai mulţi profesori de română o predică de la catedră şi o impun, necritic, la ore, sub ameninţarea notelor proaste. Continuă citirea →

Gregor Samsa. Funcționarul care s-a trezit într-o dimineață gândac. Am citit interpretări, știm povestea. Totuși, care e coșmarul tânărului?

Pentru a-l aniversa pe Kafka, cei de la GOOGLE l-au portretizat pe Gregor ca un fel de Pinocchio cu trup de gândacel, zâmbăreț, ștrengar. 

În fapt, Gregor se obișnuiește destul de repede cu noua formă pe care se străduiește să o facă A LUI. Însă adevărata suferință vine – ca întotdeauna – de la ceilalți, mai ales de la cei apropiați: de la părinți și de la cea mai dragă ființă de pe pământ – sora lui. Ei sunt adevăratul lui chin: ”normalii”, ”umanii”, cei fericiți și instalați confortabil în propria lor condiție.

Metamorfoza e o poveste despre cei apropiați care ne ticluiesc iadul ambiental atunci când nu mai corespundem percepției lor despre ”cum ar trebui să fie CU ADEVARAT lumea”.

Aproape orice discurs despre starea lumii în care trăim va consemna, de cel puţin câteva ori, cuvântul „relativism”. Papa şi patriarhul, preşedintele şi premierul, filozoful şi psihologul, toţi vor să denunţe răul pe care-l aduce cu el acest spectru modern în aparenţă şi totuşi la fel de bătrân ca omenirea. Continuă citirea →