„Ah, cât de lung/Este orice drum/Ce străbate-apropierea!”

„În cel mai adânc fald al sufletului tău

Primeşte şi păstrează suferinţa.

El e făcut să se deschidă spre văzduhul

senin al unui crâng de nimeni tulburat –

durerea locuieşte-acolo: giuvaier

făurit nouă ca un adăpost şi-un ascunziş

al „Este”-lui – acolo unde flama

se-ncheagă regăsindu-se-n cristal

şi unde focul şi-a găsit stăpâna: vatra.” (M.Heidegger către Hannah Arendt, Două texte în versuri, 1950)

Se poate scrie o istorie a iubirii? O poveste a poveştilor de iubire? Deşi, privind din afară, trăim şi ne îndrăgostim cu toţii la fel, iubirea dintre doi oameni este într-o aşa măsură unică, încât nici un povestitor de pe lumea asta n-ar putea să o aşeze în cuvinte pentru a-i prinde misterul. Istoria iubirilor noastre rămâne fatalmente închisă în intimitatea raportului dintre noi, fără ca ceva din inefabilul ei să devină manifest şi la discreţia celorlalţi. Tocmai pentru că rămâne în tăcerea intimităţii celor doi îndrăgostiţi iubirea este Sentimentul prin excelenţă. La fel cum, atunci când murim, suntem absolut singuri, şi atunci când iubim suntem singuri (în doi de această dată), suspendaţi deasupra lumii. Cu toate astea, iubirea nu se naşte din neant. Într-o oarecare măsură învăţăm să iubim: de la cei care au iubit înaintea noastră, de la cei care iubesc lângă noi. Ne îndrăgostim şi murim ca Werther, vedem lumea prin ochii Beatricei, perseverăm cu Antigona şi ne extaziem cu Sulamita.

Dar, dintre toate poveştile de iubire, cele adevărate ne mişcă cel mai mult. Aşa se întâmplă şi cu faimoasa istorie a iubirii Hannei Arendt pentru Martin Heidegger: o istorie scrisă de ei înşişi, o istorie care se confundă cu întraga lor viaţă şi cu viaţa Europei, o istorie developată în paginile unui epistolar care acoperă 50 de ani (1925 – 1975). De la filozoful îngenunchiat în faţa studentei şi până la venerabila gânditoare care ţine în faţa unei Americi care-l condamnase elogiul „regelui ascuns din regatul gândirii”, ni se desfăşoară înaintea ochilor minţii povestea a doi oameni care s-au cunoscut, s-au îndrăgostit, apoi s-au despărţit fără voia lor pentru mult timp şi care s-au reîntâlnit după mulţi ani iubindu-se şi mai mult, cu toate că tăvălugul Războiului mondial le ruinase lumea. Pentru ei doi şi pentru ceea ce au gândit, pentru minunata lor poveste de dragoste, uneori candidă, alteori crudă şi nemiloasă, trebuie să le parcurgem epistolarul. Se găsesc acolo adevărate nestemate.

După ce am închis cartea m-am simţit mai bogat. Şi, în special, m-am simţit mândru că la un moment dat le-am citit şi studiat cărţile. Merită să citim corespondenţa dintre Heidegger şi Arendt fie şi pentru a vedea din ce motive a scris filozoful această întrebare: „Oare prin ce iaduri trebuie să mai treacă omul până să înţeleagă că nu el se face pe sine?”